Alegerile din 27 octombrie au lăsat Israelul cu un Parlament împărțit și fără o majoritate capabilă să formeze imediat un guvern. Blocul lui Benjamin Netanyahu se îndreaptă spre 53 de mandate, coaliția lui Gadi Eisenkot spre 48, iar partidele arabe spre un record de 19, într-un Knesset de 120 de locuri în care majoritatea începe la 61. Premierul pierde 15 mandate față de coaliția ieșită, de 68, dar rămâne în centrul tuturor calculelor. Cu doar câteva săptămâni înainte, sondajele marilor televiziuni îl plasau constant în urma fostului șef al Statului Major, la o distanță de două până la șase mandate. Acum, adversarii săi trebuie să explice nu doar cum îl înlocuiesc, ci și cu cine pot guverna.
Pentru Washington și capitalele europene, rezultatul ridică însă o întrebare care depășește negocierile dintre partide: cât din politica Israelului s-ar schimba dacă Netanyahu ar pleca? Rezultatul scrutinului și programul opoziției arată că supraviețuirea premierului și continuitatea strategică a statului sunt două probleme distincte. Prima depinde de negocierile dintre partide. A doua are rădăcini mult mai adânci în societatea israeliană.
Aritmetica unei victorii incomplete
În noaptea alegerilor, primul sondaj la ieșirea de la urne al Canalului 12 indica 52 de mandate pentru „blocul schimbării” condus de Eisenkot, 50 pentru dreapta lui Netanyahu și 18 pentru partidele arabe. Opoziția s-a grăbit să proclame victoria, iar Yair Lapid a vorbit despre un „colaps total” al taberei guvernamentale.
Dimineața de 28 octombrie a schimbat însă tabloul. Cu peste două milioane de voturi numărate, potrivit The Jerusalem Post, estimările prezentate de televiziuni plasau blocul premierului la 53–57 de mandate, iar opoziția la 47. Likud rămânea cel mai mare partid, cu 27–28 de locuri, față de 21 pentru Yashar al lui Eisenkot, în timp ce listele arabe erau creditate cu 16–19 mandate. Raportul ulterior de 53–48–19 descrie o altă etapă a numărării, încă provizorie. Cifrele trebuie citite în succesiunea lor, fără a transforma proiecțiile în rezultate definitive.
Prezența de 77,7%, aproape 5,7 milioane de voturi, a depășit cu peste șapte puncte procentuale nivelul din 2022. Mobilizarea spune ceva despre o societate obosită de război și de scrutine, dar hotărâtă să participe la decizie. La momentul estimărilor citate, Comisia Electorală Centrală mai avea de numărat între 430.000 și 480.000 de buletine, între care voturile diplomaților și ale militarilor, rezultatul final fiind așteptat joi, 29 octombrie.
Mai relevantă decât oscilația câtorva mandate este deplasarea din interiorul blocurilor. Potrivit lui Yohanan Plesner, președintele Israel Democracy Institute, electoratul a alunecat spre centru, Likud a crescut pe seama extremei drepte, iar Shas, partidul ultraortodocșilor sefarzi și mizrahi, a stagnat. Netanyahu și-a consolidat partidul consumând din forța propriilor aliați. Această mișcare spre centru în distribuția voturilor nu înseamnă însă, automat, o deschidere spre compromis în dosarele de securitate.
Pragul pe care opoziția nu îndrăznește să îl treacă
Drumul lui Eisenkot spre 61 trece prin partidele arabe, adică prin cel mai vechi tabu al politicii israeliene. Liderii Joint List și Ra’am și-au oferit deschis sprijinul, iar Yair Golan, aripa stângă a coaliției, cere partenerilor să renunțe la împărțirea voturilor în evreiești și arabe. Doi dintre cei patru parteneri ai lui Eisenkot, Avigdor Liberman și Naftali Bennett, au exclus însă un asemenea guvern și tac de la închiderea urnelor. Ironia istoriei este că Bennett a condus în 2021 tocmai primul guvern israelian susținut din interior de un partid arab, Ra’am.
Netanyahu și-a construit campania pe această linie de falie, prezentându-i pe cetățenii arabi, o cincime din populație, ca pe un risc de securitate. Likud a mers până la a acuza, fără dovezi publice, furtul alegerilor, acuzație respinsă de partidele vizate.
Eisenkot refuză să servească sub Netanyahu, inclusiv într-o formulă de rotație, dar nici tabăra sa nu găsește o cale acceptată de toți spre majoritate. Un guvern minoritar ar avea nevoie de susținere parlamentară, iar o uniune națională ar presupune renunțarea la promisiuni centrale ale campaniei. Forța numerică a partidelor arabe devine astfel și măsura blocajului: mandatele există, însă o parte dintre liderii opoziției refuză să le transforme într-o majoritate de guvernare.
Președintele Isaac Herzog urmează să consulte partidele și să decidă cui încredințează mandatul de formare a guvernului. Le-a cerut deja să vină cu „o minte deschisă”, pentru a evita un nou scrutin. Sondatorul Tzuriel Sharon, fondatorul Direct Polls, rezumă dilema fără menajamente: una dintre tabere va trebui să-și renege angajamentele, altfel Israelul merge la a șaptea alegere din 2019. Un nou scrutin ar prelungi astfel criza, fără garanția că ar produce o majoritate mai clară.
Războiul și negocierea puterii
Netanyahu are încă mai multe variante de negociere. Poate atrage transfugi din opoziție, îl poate sacrifica pe Itamar Ben Gvir, ministrul Securității Naționale pe care promisese să-l păstreze, sau poate invoca urgența: dacă războiul americano-israelian cu Iranul se reia, un guvern de unitate națională cu Eisenkot devine greu de refuzat.
Un asemenea cabinet ar avea însă un preț pentru premier: deciziile privind următoarea fază a conflictului ar trebui negociate cu parteneri care îi contestă conducerea. Unitatea națională l-ar putea menține în funcție, limitându-i în același timp libertatea de decizie.
Pe fundal, Donald Trump, care l-a susținut pe Netanyahu cu o săptămână înaintea votului, își atribuie public meritul redresării. Obiectivul imediat al premierului pare însă mai restrâns decât sugerează declarațiile triumfătoare: înainte de a-și construi propria majoritate, să împiedice formarea celei a rivalului. Timpul petrecut de opoziție în dispute îi prelungește libertatea de manevră.
Posibila îndepărtare a lui Ben Gvir ilustrează diferența dintre supraviețuirea politică și schimbarea de direcție. Premierul poate modifica formula cabinetului pentru a rămâne la putere. O asemenea concesie ar conta în politica internă, fără să demonstreze, prin ea însăși, că Israelul își schimbă obiectivele regionale. Aceeași precauție este necesară și în evaluarea unui eventual guvern Eisenkot.
Generalul doctrinei Dahiya
Omul pe care o parte a Occidentului îl vede drept alternativa normalizării este și unul dintre militarii asociați unei concepții dure despre descurajare. În 2006, pe când conducea Direcția de Operațiuni a Forțelor de Apărare ale Israelului, Gadi Eisenkot a articulat ceea ce avea să devină Doctrina Dahiya: lovirea unui fief inamic cu o forță atât de disproporționată, inclusiv asupra infrastructurii civile și economice, încât adversarul să fie descurajat definitiv. Numele vine de la suburbia sudică a Beirutului controlată de Hezbollah, transformată atunci în laborator al descurajării prin ruină.
În unele cercuri politice occidentale, plecarea lui Netanyahu este tratată ca premisa unei normalizări aproape automate. Această așteptare confundă însă problemele provocate de un lider cu opțiunile de securitate ale societății care îl susține. Personalizarea excesivă a relației cu Israelul îi împiedică deopotrivă pe admiratorii și pe adversarii premierului să vadă constrângerile în care ar lucra orice succesor. Un stat cu instituții, partide, interese și un electorat puternic mobilizat nu își schimbă întreaga strategie odată cu numele de pe ușa prim-ministrului.
Relațiile lui Netanyahu cu Washingtonul au fost adesea tensionate, sub administrații republicane și democrate. De la confruntările cu James Baker și iritarea lui Bill Clinton până la dezacordurile cu Barack Obama, Joe Biden și Donald Trump, relația a acumulat neîncredere, dispute publice și frustrări personale. Acest istoric explică dorința unor cercuri americane de a avea un alt interlocutor. Nu dovedește însă că divergențele dintre cele două state ar dispărea odată cu el.
Dincolo de relațiile personale și de iritările diplomatice, Netanyahu reflectă însă un segment al electoratului israelian mai larg decât cercul admiratorilor săi. Consolidarea Likud pe seama aliaților radicali nu șterge acest lucru. Pentru a înțelege ce ar urma după el, trebuie citit programul adversarilor și ascultat felul în care aceștia vorbesc despre război.
Un program al reparației cu tăceri elocvente
Pe 26 septembrie, Eisenkot, Naftali Bennett, Yair Lapid, Avigdor Lieberman și Yair Golan au făcut public documentul programatic al unui eventual guvern comun. Agenda este una a reconstrucției instituționale: o comisie de stat de anchetă asupra eșecurilor din 7 octombrie 2023, limitarea numărului de mandate de premier, redactarea unei constituții și opoziția față de scutirea ultraortodocșilor haredi de serviciul militar. Prioritatea este repararea instituțiilor și schimbarea modului de guvernare. O revizuire a strategiei regionale nu apare între angajamentele centrale.
Mai grăitor este ceea ce lipsește. Documentul nu spune nimic despre Fâșia Gaza, nimic despre proiectul de colonizare E-1, relansat de guvernul actual după decenii de așteptare și care ar fragmenta și mai mult legătura dintre nordul și sudul Cisiordaniei, și, mai ales, nimic despre soluția celor două state.
O interpretare favorabilă opoziției ar fi că aceste omisiuni sunt tactice: liderii evită să îndepărteze electoratul de centru-dreapta și își păstrează libertatea de mișcare pentru momentul în care vor ajunge la guvernare. Programul nu oferă însă garanții în acest sens.
Există și explicația mai incomodă: tăcerea reflectă un acord suficient de larg asupra principalelor obiective de securitate. În acest caz, schimbarea majorității ar aduce alte metode și alte priorități interne, fără o ruptură strategică.
Consensul de după 7 octombrie
În discursul candidaților listei Beyachad, alianța dintre partidul lui Bennett și Yesh Atid al lui Lapid, criticile la adresa guvernului pornesc de la două acuzații: subordonarea statului intereselor personale ale premierului și deteriorarea reputației internaționale a Israelului. Pe tema securității, însă, mesajul contrazice așteptările unei părți a Washingtonului. Critica vizează în primul rând eficiența războaielor: după un efort militar uriaș, amenințările din Gaza, Liban și Iran continuă să apese asupra securității Israelului. Soluția avansată pune accentul pe o strategie militară mai eficientă, fără ca diplomația să ocupe un loc central.
În privința palestinienilor, oferta politică de după 7 octombrie rămâne restrânsă: autonomie în Zona A a Cisiordaniei, în cadrul moștenit din Acordurile de la Oslo, unde Autoritatea Națională Palestiniană administrează populația. Folosirea denumirii „Iudeea și Samaria” în discursul reprezentanților lui Bennett arată cât de mult s-a extins vocabularul asociat dreptei și mișcării coloniștilor. În sondajele invocate în dezbaterea electorală, opoziția față de un stat palestinian apare ca poziție majoritară. Acest climat limitează marja de manevră a oricărui viitor premier.
Chiar și Yair Golan, considerat reprezentantul stângii în această coaliție, susține o abordare fermă în materie de securitate. El respinge extinderea coloniilor, de teamă că aceasta ar conduce la anexare și la un stat binațional, și sprijină pe termen lung soluția celor două state. Pentru prezent propune însă o „separare civilă”, însoțită de o prezență de securitate pe durată nedeterminată, până la apariția unei conduceri palestiniene „responsabile”.
Formula lasă fără răspuns două întrebări esențiale: cât înseamnă „termen lung” și după ce criterii ar fi recunoscută această „responsabilitate”? În plus, Golan susține păstrarea Văii Iordanului sub control israelian, o condiție care ar restrânge și mai mult teritoriul și suveranitatea unui eventual stat palestinian.
Votul împotriva lui Netanyahu nu poate fi citit automat ca un vot pentru concesii regionale. Un alegător poate prefera un partid mai puțin radical, poate cere o comisie de anchetă și poate respinge guvernarea personalizată a lui Netanyahu, susținând în același timp o politică militară fermă și refuzând un stat palestinian în condițiile actuale. Centrul politic israelian trebuie înțeles prin propriile opțiuni și temeri, dincolo de așteptările proiectate asupra lui de aliații occidentali.
Schimbările posibile
Ar fi exagerat să se afirme că un guvern al blocului schimbării ar reproduce întocmai politica actualului cabinet. Un prim teren al diferenței ar putea fi Cisiordania, unde violența coloniștilor împotriva palestinienilor a devenit o problemă gravă de ordine publică și de autoritate a statului. Un nou guvern ar putea interveni mai hotărât pentru aplicarea legii. Ar avea instrumentele administrative necesare, dar s-ar confrunta cu o rezistență politică puternică, inclusiv din partea celor care consideră orice intervenție împotriva coloniștilor o concesie făcută adversarilor Israelului.
Itamar Ben-Gvir ar putea pierde ministerul, păstrându-și însă influența politică. Liderul Otzma Yehudit are o bază fidelă în clasele de mijloc și în cele populare și reprezintă o aripă a dreptei israeliene puțin sensibilă la sancțiuni sau la deteriorarea imaginii țării în Occident. Estimările din 28 octombrie, care îi acordau 6–7 mandate, indicau persistența acestei susțineri. Schimbarea majorității parlamentare nu ar elimina electoratul și presiunile politice pe care le reprezintă.
O altă diferență ar putea apărea în relațiile externe. Un premier Eisenkot sau Bennett ar putea adopta un limbaj mai puțin belicos, ar evita implicarea partizană în politica internă americană și ar încerca să refacă relațiile tensionate cu Bruxelles-ul și cu capitalele europene. Un asemenea comportament ar putea îmbunătăți dialogul și cooperarea, chiar dacă obiectivele strategice ar rămâne în mare parte aceleași.
Diferențele de administrație, de ordine publică și de relație cu aliații au o greutate reală. Un cabinet mai disciplinat și un interlocutor mai previzibil ar putea reduce tensiunile și ar putea face cooperarea mai eficientă. Amploarea schimbării ar trebui însă judecată după deciziile privind Gaza, Iranul și problema palestiniană. Tonul diplomatic poate deschide uși; politica efectivă va arăta până unde este dispus noul guvern să meargă.
Ce trebuie să înțeleagă Europa și România
Schimbarea premierului nu ar elimina neînțelegerile dintre Statele Unite ale Americii și Israel. Dosarele care tensionează relația ar rămâne pe masă, iar un nou guvern ar trebui să le gestioneze prin decizii concrete. Un dialog mai calm ar ajuta, dar formulele diplomatice nu pot înlocui apropierea pozițiilor. Washingtonul și Ierusalimul au nevoie să își definească limpede divergențele și să stabilească unde pot coopera în continuare. Alianța se gestionează mai bine prin obiective explicite și angajamente respectate decât prin așteptarea unui interlocutor convenabil.
Pentru Europa, rezultatul este un avertisment împotriva personalizării întregii crize. Așteptarea că plecarea lui Netanyahu ar redeschide automat drumul spre Oslo ignoră orientarea politică a celor care ar putea veni în locul său. Programul opoziției și discursul candidaților săi lasă, deocamdată, puțin spațiu pentru o asemenea schimbare. Un interlocutor mai politicos poate repara relații, fără să devină mai flexibil în problemele pe care societatea israeliană le consideră existențiale.
Pentru București, miza este predictibilitatea unui partener cu care România a construit, de la modernizarea MiG-21 LanceR încoace, o relație consistentă în industria de apărare, extinsă către alte echipamente și cooperarea în securitate cibernetică. Relația trebuie evaluată prin continuitatea cooperării, capacitatea de a respecta angajamentele și prioritățile de securitate ale ambelor state. Schimbările de majoritate de la Ierusalim contează în măsura în care influențează aceste elemente.
Blocajul politic israelian are și o consecință strategică mai largă. Un Israel prins în negocieri coaliționale, cu un conflict cu Iranul doar suspendat, menține riscul unei noi crize regionale care ar absorbi atenția și resursele Washingtonului. Pentru flancul estic al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), unde Rusia testează limitele descurajării, această competiție pentru atenția americană poate avea un cost concret. România are motive să urmărească atent această evoluție: capacitatea de descurajare a unui partener contează, dar contează și stabilitatea politică necesară pentru folosirea ei coerentă.
Netanyahu rămâne supraviețuitorul unui scrutin care i-a redus tabăra fără să ofere adversarilor o majoritate ușor de folosit. Eisenkot rămâne alternativa care trebuie să dovedească mai întâi că poate guverna, iar apoi ce anume ar schimba. Trecutul său militar și pozițiile opoziției oferă puține motive pentru a presupune o revenire rapidă la perspectiva politică a Acordurilor de la Oslo. Oricine va conduce următorul guvern va fi constrâns de electorat, de partenerii de coaliție și de amenințările regionale. De aici trebuie să pornească evaluările Washingtonului, Bruxelles-ului și Bucureștiului.
