Diplomația cu megafon

La urcarea pe tron în 1881, țarul Alexandru al III-lea al Rusiei a proclamat că „de acum înainte, toate problemele de stat vor fi discutate în liniște între noi și Dumnezeu”. Un sfat excelent pentru liderii contemporani. Dacă au o linie directă cu Dumnezeu (și mulți cred în mod evident că o au), ar trebui să o folosească. Și fie că vorbesc cu Divinitatea sau cu oricine altcineva, afacerile internaționale ar trebui discutate în liniște.

Cu toate acestea, ultimele zile au oferit, sau ar fi trebuit să ofere, o lecție despre nebunia și pericolele diplomației cu megafon, comentează analistul Anatol Lieven în Responsible Statecraft.

Propunerea (sau cererea) inițială a SUA către Ucraina pentru controlul rezervelor sale minerale a fost complet nelegitimă și total inacceptabilă pentru Kiev sau pentru orice guvern independent. Dar, având în vedere slăbiciunea poziției Ucrainei și starea deja fragilă a relațiilor sale cu administrația Trump, a fost prostesc din partea lui Zelenski să permită oficialilor săi să spună astfel de lucruri în public.

Zelenski – un actor –  trebuia să-și nuanțeze mesajul, de genul „propunere foarte interesantă, pe care o vom analiza cu atenție”,  iar ulterior să lase negociatorilor ucraineni sarcina de a adopta o poziție fermă în fața omologilor lor americani, în privat.

Răspunsul lui Trump a fost mult mai prostesc, numindu-l pe Zelenski „dictator” și „comediant de succes modest”, oferind o cifră complet falsă a ratingului său de popularitate și cerând ca Ucraina să organizeze alegeri prezidențiale.

Apoi a înrăutățit și mai mult situația refuzând să îl numească dictator pe Putin și instruindu-l pe ambasadorul SUA la ONU să voteze împotriva unei rezoluții care includea o formulare prin care se învinuia agresiunea rusă pentru războiul din Ucraina.

Ceea ce Trump ar fi putut spune cu calm și în mod rezonabil este că obiceiul administrației Biden de a încerca să negocieze cu Rusia și China a fost profund contraproductiv; și că, într-un moment foarte delicat al negocierilor de pace, SUA, deși nu neapărat în dezacord cu limbajul rezoluției ONU, au considerat că este mai bine să se abțină decât să riște să submineze negocierile.

Oricât de crud ar fi limbajul lui Trump și oricât de nemiloasă ar fi abordarea sa față de negocieri, în cele din urmă el este interesat de acordul real. Diplomația cu megafon pare să-i  funcționeze destul de bine acasă.

În afacerile internaționale, însă, poate fi dezastruoasă. Trump poate obține unele concesii rezonabile din partea Mexicului și Canadei printr-un amestec de negocieri și presiune, dar nu redenumind Golful Mexic și numindu-l pe prim-ministrul canadian guvernator al celui de-al 51-lea stat american.