Proiectul european de formare a unei „coaliții a doritorilor” pentru a sprijini Ucraina ar putea fi un precursor al unei inițiative comune mai ample.
Potrivit Financial Times, cele mai mari puteri militare ale Europei și statele nordice discută un plan de „înlocuire a SUA în NATO”, în vederea garantării securității continentului. În centrul propunerii se află creșterea masivă a cheltuielilor de apărare și a achizițiilor de arme în următorii cinci până la zece ani.
Pentru unii analiști, această corecție excesivă față de recenta critică a vicepreședintelui JD Vance privind deceniile de dependență europeană de protecția militară a SUA este menită să împiedice administrația Trump să se retragă din NATO, scrie Johan Wennstro, cercetător la Universitatea Suedeză de Apărare.
În schimb, țările europene încearcă să convingă America să ia în considerare o retragere treptată. „Creșterea cheltuielilor este singurul joc pe care îl avem”, spune un oficial european la curent cu discuțiile.
Cu toate acestea, posibilitatea unui „Amexit” din NATO nu este singura provocare la adresa coeziunii alianței. După cum demonstrează în mod clar apariția „coaliției celor dispuși”, țările europene sunt ele însele divizate în ceea ce privește angajamentele față de Ucraina; secretarul general al NATO, Mark Rutte, seamănă din ce în ce mai mult cu un șef de trib frustrat, care încearcă fără succes să controleze membrii perturbatori.
Polonia și țările baltice se întreabă mai mult sau mai puțin deschis dacă articolul 5 din clauza de apărare reciprocă poate fi într-adevăr invocat.
Nimic din toate acestea nu va fi rezolvat printr-un „pilon european al NATO”, așa cum își imaginează Keir Starmer și Emmanuel Macron, care ar continua, în esență, actuala formulare idealistă și retorică a politicii NATO – doar că fără garanțiile SUA pentru securitatea continentală.
Mai mult, o astfel de schemă ar avea un termen de valabilitate doar până când o figură naționalistă în stilul lui Alice Weidel din Germania sau al lui Nigel Farage din Marea Britanie va fi aleasă într-o funcție înaltă într-o țară europeană majoră.
Alianța ”nativă”
Fără îndoială, singura modalitate de a-i menține pe americani în Europa și pe europeni împreună este de a renegocia misiunea și scopul NATO. Acest lucru ar fi trebuit făcut cu mult timp în urmă, după căderea Zidului Berlinului în 1989.
Există un precedent util: critica fostului președinte francez Charles de Gaulle la adresa autorității supranaționale din anii ’60. Altfel spus: cum ar fi dacă NATO s-ar transforma într-o alianță cu un caracter mai „nativ”, în care gradul de solidaritate militară ar fi de așteptat doar în cazul unei amenințări împotriva tuturor membrilor?
În cadrul altor operațiuni NATO din întreaga lume, statele membre ar avea libertatea explicită de a participa în funcție de ceea ce consideră că este în legătură cu interesele lor naționale.
Pe termen lung, o NATO reconfigurată ar putea duce la dezvoltarea de către statele membre a unor „profiluri” diferite, bazate pe punctele lor forte respective. Ar putea oferi armament de înaltă tehnologie și sisteme de sprijin în loc să contribuie cu trupe la misiuni.
Similar concepției inițiale a UE ca o rețea de dependențe economice, o „NATO nativă” ar putea chiar risipi îndoielile cu privire la fiabilitatea articolului 5.