Un război pentru ego-ul lui Putin, nu pentru interesele Rusiei

Pe măsură ce războiul din Ucraina intră în al patrulea an, au început discuțiile despre un posibil armistițiu și chiar speranțe prudente de pace, alimentate de o presiune constantă din partea președinției SUA.

Totuși, persistă o întrebare fundamentală: de ce a început războiul? Fără înțelegerea cauzelor, orice rezolvare riscă să fie temporară, fragilă sau bazată pe iluzii.

Unii analiști reduc adesea motivațiile lui Vladimir Putin la  patru factori principali : trauma provocată de prăbușirea Uniunii Sovietice, expansiunea NATO spre est, importanța simbolică și strategică a Ucrainei și ambiția Rusiei de a-și revendica statutul de „mare putere”.

Factorii sunt în general încadrați ca preocupări logice, dacă nu chiar justificabile, ale unei superputeri rănite care își afirmă interesele, notează Modern Diplomacy. Dar această încadrare este profund greșită.

Începe să apară un adevăr mult mai personal și irațional: invazia Ucrainei nu este despre securitate sau imperiu. Este vorba despre ego, despre dorința lui Putin de a fi recunoscut de către Statele Unite ca un lider global cu drepturi egale – un rege în propriul său domeniu, legitimat de Washington.

Rana inițială

În narațiunea convențională, prăbușirea URSS este prezentată drept rana inițială. Putin a numit-o „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. PIB-ul Rusiei a scăzut cu 40%, milioane de oameni au intrat în sărăcie, iar Moscova a pierdut influența asupra unor vaste teritorii foste sovietice.

Pentru mulți ruși, anii 1990 au fost un deceniu de umilință. Occidentul era triumfător. Rusia era slabă, dependentă de împrumuturile FMI și ridiculizată ca un stat eșuat.

Aceste fapte sunt adevărate, dar nu reprezintă întreaga poveste. Trauma anilor 1990 nu poate explica singură de ce Putin, după două decenii de guvernare relativ stabilă, ar decide brusc să invadeze în 2022.

Țapul ispășitor

Extinderea NATO este al doilea pilon al explicației principale – și un țap ispășitor convenabil pentru narațiunea rusă: alianța ne amenință frontierele; noi doar ne apărăm.

Dar, din nou, contradicțiile sunt flagrante. Finlanda împarte o graniță de 1 300 de kilometri cu Rusia. Timp de decenii, a fost un stat tampon neutru. În 2023, Finlanda a aderat la NATO. Și cum a răspuns Moscova? Nu cu invazie, nu cu fanfaronadă, ci cu o ridicare aproape indiferentă din umeri. Același lucru este valabil și pentru Suedia.

Deși îngrijorările legate de extinderea NATO și de alinierea geopolitică a Ucrainei au jucat, fără îndoială, un rol în calculele Kremlinului, nu explică pe deplin amploarea și natura invaziei Ucrainei, nici pasivitatea Rusiei față de alte extinderi ale NATO.

Simbolul, nu amenințarea

Convingerile ideologice profunde ale lui Putin cu privire la Ucraina sunt bine documentate. El susține că rușii și ucrainenii sunt „un singur popor”, a negat suveranitatea Ucrainei și a acuzat Occidentul că manipulează Kievul pentru a-l întoarce împotriva Moscovei.

Însă adevărata amenințare a Ucrainei nu este militară – ci simbolică. O Ucraină democratică, orientată spre Occident, subminează povestea lui Putin conform căreia popoarele slave aparțin neapărat orbitei ruse.

Kremlinul nu poate accepta o Ucraină de succes, independentă, deoarece arată că o altă cale este posibilă pentru statele post-sovietice. Ucraina este oglinda care reflectă tot ceea ce Rusia nu este. Putin își vede mitologia fisurată.

Obsesia autocratului

În viziunea lui Putin, lumea nu este multipolară, ci apolară. Fiecare autocrat își conduce domeniul fără interferențe. Normele internaționale sunt irelevante.

Dacă războiul împotriva Ucrainei ar avea ca scop protejarea rușilor sau consolidarea securității naționale, Rusia nu ar tolera atacurile zilnice cu drone asupra propriilor orașe sau moartea a mii de cetățeni. Nu și-ar devasta economia, nu și-ar distruge reputația militară și nu ar risca izolarea diplomatică.

Dar nimic nu contează, deoarece războiul nu a fost niciodată despre oameni sau interese naționale, ci despre spectacol. Despre a dovedi lumii că Rusia este încă de temut. Despre recâștigarea emoției Războiului Rece, când președinții americani îi luau în serios pe liderii sovietici.

Precum Hrușciov care își flutura pantoful în fața Organizației Națiunilor Unite, Putin încearcă să își reafirme importanța prin agresiune josnică. Numai că lumea s-a schimbat, iar rezultatul este o tragedie, nu un triumf.

Acest război nu a fost declanșat de un imperiu care își revendică locul în istorie, ci de un om care nu poate accepta că povestea sa, și cea pe care o spune despre Rusia, a ajuns deja la sfârșit.