Ghici cine va fi Președintele României în anul 2028 (1)

Asta e, în 2028 va fi o revoluție extraterestră în România, venusienii și marțienii vor fi de partea mea, toți românii vor vota cu mine pentru că, la vremea aceea voi fi luat Premiul Nobel pentru Literatură, pe bune dacă vă minte eu pe voi.

Așa că voi ajunge Președintele României, să pleznească de necaz toți împotrivitorii mei, dragii de ei! Și de ce nu? Acum că se vede cu ochiul liber că Iliescu, Ciolacu, Băsescu, Iohannis, Lasconi, Constantinescu, Geoană, Ciucă, Simion o rasolesc meserie! Ca mai toată lumea, de-a lungul timpului, și eu m-am înfuriat pe stăpânire, oricare a fost ea, adică așa, din stradă, în fața televizorului, la cârciumă, la cenaclu, la muncă, între amici, am ținut hangul nervoșilor, supăraților, ălora cu gura mare, cârcotașilor, răzvrătiților, evazioniștilor și celor cu capul în nori. Nu spun că unii n-aveau dreptate. Dar toți, laolaltă, nu valoram nici cât o ceapă degerată, așa, din punct de vedere practic sau, mă rog, istoric.

Când vorbești despre istorie, desigur, te plasezi pe un piedestal, pe un soclu sau te arunci de unul singur într-o tranșee metaforică, acolo, unde, de fapt, nu moare nimeni cu adevărat. Deci e relaxant și chiar foarte mișto, molfăind Pop Corn, mai nou, sau crenvurști, pe vechi, să te dai artist și priceput în treburile României. Acum la drept vorbind, fiecare e liber să se exprime sau să nu se exprime, după felul lui de a fi sau după vremuri căci, într-o dictatură, mulți curajoși pe la colțuri iar într-o democrație, oricum ar fi ea de democrație, enorm de mulți cu gura mare pretutindeni, unde vrei și unde nu vrei.

Dar, spre deosebire de o dictatură, mult mai mulți se împing înainte, într-o acțiune vădită, reală, idealistă sau nu, pentru a rezolva cumva treburile țării. Sigur, sunt mulți care le știu pe toate și, ca Președinte, i-aș încuraja pe cei care le știu ei pe toate să se exprime dar, într-un fel sau altul, să și pună osul la treabă. Așa că, uitându-mă într-o zi în oglindă, mi-am spus, Bufnilă ești un ipocrit și un terchea-berchea. Toată viața m-am dat artist de cât de bine mă pricep eu la politica externă a României, cât de bine știu eu ce trebuie să facă un guvern sau altul, cum trebuie să acționeze Președintele României într-o situație sau alta și așa mai departe că lista e aproximativ infinită.

Așa că m-am hotărât să fac un lucru aproape imposibil, să candidez la Președinția României. Ca să-mi fac un pic de curaj, am zis să încep totuși să țin un jurnal. I-aș zice Jurnal de Front. De ce? E simplu! Pentru că așa cum văd eu chestia asta, ușor idealist vorbind, trebuie să te lupți cu tine însuți atunci când iei o astfel de hotărâre. Poate că toți cei care, de pe margine, au tot felul de cârâieli, critici, opinii, vorbe de ocară, laude, țâfne, aprecieri față de orânduirea țării, guvernarea ei, treburile ei interne sau externe, ar trebui să candideze la Președinția României.

Un filozof de-al nostru, de la noi din bătătură, i-a scris dictatorului, cândva, unuia dintre dictatori că am avut vreo doi, parcă, că el ar putea să cizeleze o nouă generație de conducători pentru viitorul României. Bietul filozof, bine intenționat dar complet aerian, așa cum stă bine oricărui filozof, adică lipsit de experiență reală de viață, dură, cumplită, comică sau tragică, de pragmatism și de viziune bazată de spirit întreprinzător, s-a potcovit cu o trupă de soldățoi care l-au monitorizat zi și noapte până la moarte.

Ba, mai mult, orânduirea i-a pus pe cap, cu aprobare, niște așa-ziși intelectuali iubitori de filozofie care l-au străjuit pe bietul filozof până la aceeași moarte. Asta e, istoria lumii e de fapt tragică iar România nu e defel scutită de o asemenea ipostază. Dar să nu mai câmpii, deși, fie vorba între noi, acest jurnal, dacă-l duc la bun sfârșit, o să fie un terne viran, un maidan unde voi bate câmpii cu grație. Așa că m-am hotărât să candidez la Președinția României, ca să pun în practică toate criticile, nemulțumirile și ideile mele generoase despre cum trebuie ocârmuită, fie și digital, România. E drept că, am făcut o mare greșeală să nu țin acest jurnal în urmă cu ani când încă exista lumea în care m-am mișcat ca peștele în apă, făcându-mi de cap la propriu, în diverse feluri.

Așa că, lumea de astăzi fiind cu totul alta decât lumea de ieri, ambiția asta a mea de a candida la Președinția României e complet inutilă, e lovită de nulitate adică, de vreme ce România nu mai există deloc. În momentul actual, geostrategic tragic, funambulesc, periculos, imprevizibil, cumplit de imprevizibil, o astfel de hotărâre pare de departe nesănătoasă, hei-rupist, ridicolă, tâmpită, irațională și nerealistă, arogantă și dizgrațioasă, neimportantă pentru cineva anume, poate nici chiar pentru mine. Dar m-am gândit că, de vreme ce ani și ani mi-am exprimat revolta, sictirul, dragostea, devotamentul sau dezamăgirea fața de conducătorii vremelnici ai României, ar trebui să văd dacă eu aș fi în stare să conduc această țară care , de fapt, nu mai este o țară.De multe ori, de-a lungul istoriei, România a fost, într-un fel sau altul, într-o astfel de situație deloc comodă, liniștitoare, simpatică, sănătoasă. Acum însă lucrurile sunt infinit complicate cu țara noastră.

Un amic, mi-a spus, acum două-trei zile, aflând că vreau să candidez la Președinția României, că prima chestie pe care o s-o primesc drept în freză, o să fie un fel de caiet de sarcini în care, negru pe alb, sunt înscrise, clar, fără dubiu, lucrurile pe care pot și, mai ales, pe cele pe care nu le pot face. Dar nu asta m-a surprins la amicul meu. M-a surprins că ceea ce i-am spus eu nu i s-a părut surprinzător, neașteptat, demențial, teribil în vreun fel sau altul.În clipa aceea m-am gândit serios la niște lucruri ciudate, dureroase, comice, reale sau imaginare. De ce să nu fie surprins? Dacă n-a fost surprins, mi-am spus, înseamnă că președinția României și-a pierdut din valoare, din greutate, din profunzime, din strălucire, din farmecul ei ca Președinție. M-am gândit apoi că, de fapt, Președinția României a ajuns în mintea unora să fie un fel de chestie și nu o Președinție serioasă. Și, mai mult, că un nătărău ca mine poate candida la Președinție că oricum tot aia e.

M-am cam dezumflat un pic, vorbesc serios, cu mâna pe inimă. Adică amicul meu nu a spus, Bufnilă, nu e de nasul tău Președinția României, ce să cauți tu acolo?! Vezi-ți de lungul nasului, treci în banca ta. Eu n-am crezut niciodată, sincer vorbesc, că vestita spusă istorică, în ranița fiecărui soldat se afla un baston de mareșal, ar fi plină de miez. Dimpotrivă, cred că este o mare prostie, o vorbă aruncată soldaților pentru ca ei să moară glorios pentru țară animați de aceste vorbe fără consistență și lipsite și de logică dar și de adevărul crunt, crud al vieții. Ca Președinte, nu voi spune niciodată soldaților vorbe din astea mărețe dar fără valoare practică pentru ei. În schimb, l-aș băga la bulău pe generalul care s-ar îmbogăți în mod fraudulos din achiziții ticăloase, umflând prețurile pentru cartofii din rația soldaților.

Soldații au nevoie de arme bune, de echipament corespunzător și de generali inspirați care să nu-i ducă la moarte ci să-i conducă inteligent către victorie, dacă e posibil, fără să tragă un foc de armă și fără să moară vreunul dintre ei. Războaiele nu sunt așa cum zic eu aici dar acest principiu, pentru că e un principiu, înseamnă să folosești forțele inteligent într-un război, să nu le risipești prostește, se le conservi și să obții victoria în mod surprinzător. Am văzut în acești ani înflorind o faună de influencers sau, pe românește, lideri de opinie, care au prostit mii de oameni cu idei tâmpite, ca cea de mai sus, cea cu bastonul de mareșal. Am fost soldat, am mușcat țărâna, am dârdâit de frig, m-am pișat pe mine de frig, știu ce înseamnă să fii simplu soldat, am sângerat, am plâns, am înjurat printre dinți, am făcut și carceră în latrina divizionului, pe mare.

Așa că vorbesc nu din cărți, nu de la televizor, nu din auzite, ci dintr-o experiență de viață dură, cutremurătoare, haioasă, adevărată, dragă și urâcioasă, magnifică sau deplorabilă. Pentru că am fost un soldat, totuși, mai puțin obișnuit, pus în situații mai puțin obișnuite, consider că hotărârea mea de a deveni Președinte nu este chiar o idee science fiction deși, pe alocuri, jurnalul ăsta o să fie burdușit cu idei, secvențe, scene și personaje aproximativ desprinse dintr-un science fiction mustind de o anecdotică spumoasă. Cel puțin așa cred. Dacă nu va fi așa, înseamnă că o să fiu un Președinte posac, încruntat, unul care nu râde așa, firesc, sănătos, căruia îi plouă și-i ninge din te miri ce. Dar la felul meu de-a fi, ipostaza asta n-o să pună gheara pe mine așa că, dacă o fi să fiu Președinte o să încerc să insuflu poporului meu, poporul din care fac parte pur și simplu, mai mult curaj, mai multă ambiție, mai multă voioșie.