Un fătălău, omul politic român și românesc! Uită-te la ei toți, castrați cu toții de imperialiștii cei răi. Unul n-are curaj. Unul nu stă drept în lumina națională. Unul nu se ia de piept cu imperialiștii oricare ar fi ei. Unul nu-i ia la refec.
Toți, dar absolut toți politicienii români fac sluj în fața imperialiștilor oricare ar fi ei! Inanimarea omului politic român și românesc este cheia lumilor pornite, aparent, înşelător şi triumfal să descrie adevăratul sens al lucrurilor în această țară bătută de soartă. Inocent sau ignorant, omul politic inanimat produce şi secretă ficţionale scurte sau lungi cu sârg şi cu aroganţă anunţând apocalipsele şi aşteptând din pricina asta recunoaşterea publică şi gloria. El nu se angajează în războaie. El e om politic respectabil sau damnat pentru că doar face politică! Bulversează electoratul cu alese ficţiuni pe care le reclamă ca fiind exemplare dar nu crede o iotă din miracolul universului plin de universuri.
Inanimatul nu are habar că lucrurile chiar sunt. El este sclavul de lux al suficienţei. El anunţă. El vesteşte. El are ceva cu lumea. Dar nu e insurgent. Nu e scormonitor. Nu se dăruieşte luptei. Hoinăreşte prin lumile populare sau vânzoleşte evenimentele sporind nebunia lumii şi fălindu-se prosteşte cu ce mai proiecte fabuloase produce pe bandă rulantă. El e mintosul de serviciu al naţiunii. Altminteri, fiinţă nevolnică! Fiinţă banală. Aruncat întâmplător în cârca gloriei de o pală de vânt, de o ambuscadă provincială sau de un ordin cu subînţeles sosit de la centru prin emisari şi slugi. Inanimatul om politic idiotizează regimul imaginar, îl perverteşte dar nu crede în proiectul naţional, nu crede în războaiele de imagine, nu are habar că războiul s-ar putea interesa de el.
Păşeşte triumfal către nimicul existenţei sale şi bombardează lumea cu scenarii bombastice. Gloria lui! E suprema lui secreţie! Gloria e neodihna omului politic român și românesc mincinos şi pervers nu ameţitoarele profunzimi ale universului plin de universuri. La vedere, îngâmfat. La internaţionale, important. Inanimatul e însă formă goală. Vizibil. Îl vezi de la o poştă, îl simţi după ficţionalul lui tembel şi idiot, îl ai în mână. Nu te duce cu zăhărelul. Dar nici nu se bagă! Asta îl chinuie pe el, să nu se bage! Stă şi cască gura la războaiele lumilor şi tremură ca gelatina să nu care cumva să nu-l publice vreun editor, ceva. Dacă nu, umblă după sponsori, inanimatul, să ne bombardeze cu vicleşug, să stâlcească auzul, ochiul cu săracele sale metafore de-un ban. Altminteri, nu se bagă inanimatul politic român și românesc. Uneori, scapă.
Se prelinge unsuros prin ochiurile năvodului existenţial. Păcăleşte lumea. Păcăleşte gloria. Păcăleşte poporul. Să fie văzut! Cuvântul de ordine. Să nu care cumva să nu-i apară fiţuicile ficţionale, copiuţele. Fură de la clasici, fură de la americani, îi copie pe ruşi, se bate pe burtă cu japonezii. Dar nu crede! Nu crede o iotă! Nu se întovărăşeşte el cu haosul, cu hazardul, cu versetele cuantice. A, e citit, vezi bine, inanimatul! Dacă-l asculţi, te face praf! Mintos, citit, cu verb. Tâmpitul! Războinicii imaginarului îl simt de la o poştă. Pentru că, da, există! Este ceva! Se întâmplă ceva în genune! Se zvârcoleşte universul plin de universuri, realitatea e trucată. Dar proiectele inanimatului? Nu spun ele acelaşi lucru? Nu vorbesc ele despre realitatea virtuală? Nu vorbesc ele despre roboţi şi despre războaie stelare? Nu vorbesc ele despre apocalipsele omenirii cu vioiciune? Vioiciunea inanimatului pare suspectă. Îţi zice, vezi în proiectul acela civic că acolo e chichirezul, acolo e ca lumea, e scena aia cu cipurile, cu biţii, cu revoltele digitale, cu cyborgii şi cu political opera! Da, inanimatul e bine pus la punct cu recuzita.
Dar el însuşi e recuzită! Inanimatul politic român și românesc e recuzită pentru săriţii de pe fix, pentru naivi, pentru midinete leşinate după experimente sexuale extraterestre, inanimatul e recuzită pentru omul politic şi pentru curvăsăreala politică, e bun pentru orice. Asta e inanimatul, obiect de inventar al puterii. Puterea se serveşte de el, îl ocheşte o vreme, îl curtează sau îl manipulează de la distanţă. Inanimatul inocent m-ar scuipa în ochi! El nu e insurgent! El trăieşte într-o lume a lui, în spaţii înalte. Îşi umple spaţiul cu referinţe auguste şi cu lume bolnavă. E un evazionist. El desfide lumea. E cineva. El e diferenţa. E altfel decât toţi. Inanimatul parşiv se lipeşte de editor ca o mină submarină. Se lipeşte de mai marii zilei. Îi linge pe mână. Se gudură, parşivul!
Asta îl chinuie pe el, cum să se gudure mai bine pe lângă stăpân. Să fie membru al uniunii contabile, să intre la socoteală. Să fie cuprins în dicţionare. Să stea în topuri. Să fie remarcat. Să fie numit. Evazionistul se mândreşte, are aplomb. El nu are nici în clin nici în mânecă. El nu are treabă cu dictaturile. El nu e comunist dar nici capitalist. Înjură vârtos comunismul dar stă la loc călduţ. Scuipă în ceafa capitalismului şi proroceşte societatea viitorului. Și, zice Terente Venusianul, noi plimbărisindu-ne pe Calea Victoriei, la soare, se pregătește să se gudure pe lângă extratereștrii.
