Era cărnii de tun s-a încheiat. Cine va câștiga un război post-eroic?

Istoricul Edward Luttwak a  inventat sintagma „război post-eroic” pentru a recunoaște un nou fenomen: reducerea foarte accentuată a toleranței față de victime.

“Punctul meu de plecare a fost decizia președintelui Bill Clinton din 1993 de a abandona Somalia după ce 18 soldați americani au fost uciși într-un raid eșuat”, scrie Luttwak în UnHerd. Dar, în realitate, atitudinile post-eroice apăruseră deja – și nu doar în democrații. În 1989, Uniunea Sovietică, ai cărei generali puteau să piardă 15.000 de oameni înainte de micul dejun fără să clipească, a sunat retragera din Afganistan după ce 14.453 dintre soldații săi au fost uciși timp de aproape un deceniu.

Acum, este și mai evident că trăim într-o epocă post-eroică, spre  beneficiul  Occidentului – cel puțin pentru moment. În 2022, Ucraina s-a trezit luptând împotriva unui inamic care ar fi putut mobiliza formațiunile sale de armată regulată, fiecare cu cota sa de recruți de 18 ani, și, de asemenea, a rechemat două milioane de rezerviști. Dar Putin s-a temut de furia mamelor Rusiei, care chiar și sub restricțiile regimului sovietic au făcut presiuni cu succes pentru retragerea din Afganistan.

Pentru Kiev, noile reguli post-eroice sunt doar parțial avantajoase și ar putea duce chiar la înfrângerea sa finală: deși au împiedicat o invazie rusă totală, ele inhibă grav capacitatea NATO de a ajuta Ucraina.

Pe hârtie, NATO are câteva armate considerabile, dar când președintele francez Emmanuel Macron a cerut în februarie trimiterea de arme și trupe în Ucraina, apelul său a stârnit panică. Într-adevăr, miniștrii italieni ai apărării și de externe s-au dat peste cap pentru a declara public că nu vor trimite nici măcar un soldat în Ucraina, în nicio circumstanță.

În mod similar, în ciuda daunelor economice grave pe care pirații Houthi din Marea Roșie le-au provocat economiilor europene, doar Marina SUA și Marina Regală au reacționat.

Valabil și în cazul forțelor aeriene ale NATO: doar SUA și Marea Britanie au bombardat depozitele de arme ale Houthi din Yemen, în timp ce nicio forță aeriană europeană nu a întreprins vreo acțiune, nici măcar cea franceză, cu baza lor din Djibouti, aflată în apropiere.

“Nu există copii de rezervă”

Marea întrebare este de ce toleranța pentru victime este din ce în ce mai scăzută ? “În 1994, am oferit o teorie simplă”, precizează Luttwak. “Războaiele din istorie au fost purtate de copii „de rezervă”. Chiar și până la mijlocul secolului al XX-lea, familia europeană medie avea mai mulți copii. În gospodăriile agricole, un bărbat putea moșteni pământul familiei, un altul se putea căsători în mod avantajos cu o soție proprietară de pământ, iar altul putea merge la biserică – sau la război. Dacă acesta nu se mai întorcea, supraviețuitorilor le putea lipsi cel mai intens, dar familia nu se stingea. Astăzi însă, cu o fertilitate medie a femeilor din întreaga Europă mai mică de doi și în continuă scădere – media UE a fost de 1,46 în 2022 – nu există copii de rezervă.

Cazul extrem este China, cu o rată de fertilitate de 1,1. Președintele Xi Jinping este, după toate aparențele, un om îndârjit care  insistă să amenințe cu războiul împotriva Taiwanului. Și totuși, în mod curios, în 2020 i-a luat opt luni pentru a dezvălui că un ofițer  și trei soldați au murit în timpul luptelor de la granița indiană Ladakh. În timpul acelei perioade de tăcere oficială, familiile celor patru au fost relocate și au primit ajutoare sociale sau locuri de muncă mai bune.

Mai târziu, numele decedaților au fost adăugate pe multe poduri de autostradă pentru a le aminti tuturor de eroismul lor. De ce aceste mari acte de comemorare? Răspunsul este de ordin demografic. Datorită politicii chineze a copilului unic, impusă în 1980 prin utilizarea abundentă a avorturilor forțate, cele patru decese au dus la dispariția a opt linii familiale. Cum ar reacționa Xi dacă 4000 de vieți ar putea fi pierdute într-o singură zi într-un război cu Taiwanul?

Occidentul păstrează armate care nu vor fi niciodată chemate să lupte

Pentru Occident,  aceste noi limite post-eroice ridică o altă întrebare pe care nimeni nu este dispus să o abordeze cu seriozitate: de ce să păstreze armate care nu vor fi niciodată chemate să lupte?

Faptul că atât de multe unități europene au servit în Afganistan și Irak nu dovedește absolut nimic, pentru că, în majoritatea cazurilor, guvernele lor s-au asigurat că acestea nu vor fi folosite în raiduri sau atacuri, limitându-se la patrule în apropierea bazelor lor puternic fortificate.

Rezultatul este că, în toată Europa, instituții militare întregi sunt în complicitate de sus până jos pentru a susține iluzia că sunt capabile de luptă, ceea ce este adevărat doar în cazuri rare, cum ar fi forțele armate britanice.

Dar, într-o anumită măsură, același lucru se poate spune și despre adversarii lor din Rusia și China. În actuala noastră epocă post-eroică, calculele tuturor cu privire la adevăratul echilibru al puterii trebuie revizuite. Era cărnii de tun s-a încheiat. Nici Occidentul și nici dușmanii săi nu sunt pregătiți să lupte.