Am să încep materialul cu o concluzie: diviziunile interne din regimul iranian – între facțiunea anti-concesii (condusă de IRGC și generalul Ahmad Vahidi), facțiunea mai pragmatică (Pezeshkian, Araghchi, Ghalibaf) și ultra-durii de la Paydari ( Jebhe-ye Paydari sau Frontul Stabilității Revoluției Islamice din Iran-este o facțiune politică ultra-dura,extrem de conservatoare) – încetinesc puternic aprobarea finală a acordului cu Oman privind traficul din Strâmtoarea Hormuz. Deși există un proiect de acord care ar oferi Iranului un control mai mare asupra navigației decât înainte de război (navele de intrare pe apele iraniene, iar cele de ieșire parțial pe apele iraniene și parțial pe cele ale Omanului), Liderul Suprem Mojtaba Khamenei nu a dat încă undă verde, iar negocierile se desfășoară fără participarea IRGC. Toate facțiunile vor menținerea controlului iranian asupra strâmtorii; diferă doar tactica. Lipsa de consens face ca Teheranul să amâne o decizie clară, insistând că discuțiile sunt doar „tehnice”.
Există o anumită eleganță în felul în care Washingtonul își prezintă strategia din Golful Persic. Oficialii americani vorbesc despre o diplomație construită cu răbdare, relație cu relație, de la Ankara la Manama, capabilă să reducă tensiunile și să creeze o nouă arhitectură de securitate în Orientul Mijlociu. Privită de aproape, realitatea este însă mult mai complicată. În spatele acestei narațiuni optimiste se desfășoară negocieri fragile, rivalități regionale și lupte pentru putere în interiorul regimului iranian, care fac ca orice acord să rămână provizoriu până în momentul în care este pus efectiv în aplicare.
Și totuși diplomația americana întâmpină probleme acasă. Critica lansată duminică 2 august de senatorul Mark Kelly la „Face the Nation” – cererea explicită ca Trump să renunțe la „prietenul lui din imobiliare” și la „ginere” în fruntea negocierilor cu Teheranul – nu este un incident izolat, ci vârful unui val care traversează acum tot spectrul politic american. Kelly a fost direct: soluția nu este să continue ce a făcut până acum – să lase pe prietenul din imobiliare și pe ginerele său la comanda unei negocieri – ci să pună oameni care știu cum se vorbește cu iranienii și să reconstruiască o coaliție cu aliații. Formularea, deliberat umilitoare, a fost gândită să rămână în memoria publică. Ce dă greutate atacului lui Kelly este că nu vine izolat de la stânga democrată. Cu trei săptămâni înainte, Brian Kilmeade – vocea Fox News, rareori ostilă administrației – spusese, cu aceeași duritate, că Witkoff și Kushner nu ar trebui să conducă aceste discuții, fiind „oameni de afaceri” care nu au fost eficienți nici în Ucraina, nici în Gaza, nici acum în Iran, sugerând că locul cuvenit la masa negocierilor îi revine lui Marco Rubio, secretarul de stat. Când critica traversează linia partizană – de la un senator democrat veteran de luptă la un comentator conservator de pe Fox – nu mai vorbim despre poziționare electorală, ci despre un consens transpartizan privind incompetența structurală a echipei.
Substanța acuzației e confirmată și de comunitatea experților în neproliferare. Arms Control Association a documentat că nepregătirea lui Witkoff pe dosarul nuclear și absența unei echipe tehnice adecvate au constituit un deserviciu diplomatic pentru obiectivele americane și internaționale de neproliferare, recomandarea fiind explicită: dacă va mai exista vreo fereastră diplomatică cu Iranul, Witkoff trebuie înlocuit ca negociator-șef. Cert este ca Trump nu renuță decat rar la soluțiile ales.
În ultimele săptămâni, diplomați americani și qatarezi au lucrat la un mecanism menit să readucă traficul prin Strâmtoarea Hormuz la nivelul de dinaintea războiului. Formula discutată încearcă să împace două obiective aparent incompatibile: Iranul să își poată revendica un rol în administrarea unuia dintre cele mai importante puncte de tranzit energetic din lume, fără ca acest lucru să afecteze libertatea navigației. Soluția tehnică propusă este ingenioasă: navele care intră în strâmtoare ar urma să tranziteze apele iraniene, iar cele care ies să navigheze prin apele Omanului, fără perceperea unor taxe suplimentare.
Pe hârtie, compromisului nu pare să-i lipsească logica. Problema este alta: cine poate garanta că partea iraniană își va respecta propriul angajament?
Aici începe adevărata dificultate a diplomației americane.
De ani buni, Iranul nu mai vorbește cu o singură voce. Președintele Masoud Pezeshkian și fostul ministru de externe Mohammad Javad Zarif, artizanul acordului nuclear din 2015, încearcă să păstreze deschisă calea negocierilor cu Occidentul. Pentru această tabără, Hormuz este mai degrabă o pârghie diplomatică decât o armă permanentă. Ideea este simplă: controlul asupra strâmtorii poate fi transformat într-o monedă de schimb pentru relaxarea sancțiunilor și pentru reintegrarea treptată a Iranului în economia mondială.
În opoziție se află Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), nucleul militar și ideologic al Republicii Islamice. Generali influenți, precum Ahmad Vahidi sau Mohsen Rezaei, consideră că orice concesie făcută în Hormuz ar reprezenta o pierdere strategică. În logica lor, Iranul poate suporta mai ușor costurile unui conflict prelungit decât Statele Unite și aliații acestora, iar controlul asupra strâmtorii rămâne unul dintre puținele instrumente prin care Teheranul poate exercita presiune directă asupra economiei globale. Nu este întâmplător că, în timp ce diplomații discută despre compromisuri, marina IRGC continuă să hărțuiască nave comerciale și să demonstreze că adevăratul control asupra apelor Golfului nu aparține întotdeauna guvernului civil.
Această ruptură dintre diplomați și aparatul militar explică și tensiunile politice de la Teheran. Speculațiile privind presiunile exercitate asupra lui Pezeshkian pentru a demisiona, alimentate de declarațiile clericului Mohammad Bagher Kharrazi, apropiat familiei liderului suprem Mojtaba Khamenei, arată că disputa nu privește doar negocierile cu Statele Unite, ci însăși distribuția puterii în interiorul regimului. Chiar dacă președintele iranian ar semna un acord, rămâne întrebarea dacă instituțiile care controlează efectiv securitatea maritimă și politica regională îl vor respecta.
În acest context, Washingtonul pare să fi ales o strategie cu două direcții.
Prima urmărește menținerea dialogului cu Teheranul și evitarea unei noi escaladări în Golful Persic.
A doua, mult mai puțin vizibilă, încearcă să reducă treptat importanța strategică a Iranului prin consolidarea relațiilor bilaterale cu vecinii săi.
În ultimii ani, Statele Unite au investit consistent în întărirea cooperării cu statele Consiliului de Cooperare al Golfului (GCC). Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au rămas partenerii-cheie în domeniul securității, în timp ce Qatarul și-a consolidat rolul de mediator regional și de principal canal de comunicare cu Teheranul. Bahrain continuă să găzduiască Flota a V-a americană, iar Oman își păstrează statutul de interlocutor discret, capabil să mențină deschise canalele de dialog chiar și în perioadele de maximă tensiune.
În paralel, Washingtonul încearcă să lege aceste relații de o nouă rețea economică și energetică. Proiectele de conectare dintre India, Orientul Mijlociu și Europa, dezvoltarea unor coridoare logistice care traversează Peninsula Arabică și relansarea unor rute energetice alternative prin Irak și estul Mediteranei urmăresc același obiectiv: reducerea dependenței piețelor mondiale de Strâmtoarea Hormuz. Cu cât există mai multe variante pentru transportul energiei, cu atât scade capacitatea Iranului de a transforma această rută într-un instrument de presiune geopolitică.
În acest sens, apropierea dintre Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite capătă o semnificație aparte. După o perioadă marcată de competiție economică și divergențe privind Yemenul sau politica petrolieră, cele două mari puteri arabe au început să transmită semnale de coordonare mai strânsă. Pentru Washington, această apropiere este esențială. Un front comun al monarhiilor din Golf reduce spațiul de manevră al Teheranului și oferă Statelor Unite posibilitatea de a construi o arhitectură regională mai puțin dependentă de intervenția militară directă.
Din această perspectivă, negocierile privind Hormuz reprezintă doar o piesă dintr-un puzzle mult mai amplu.
Statele Unite nu încearcă doar să obțină un acord punctual cu Iranul, ci să câștige timp pentru consolidarea unei noi configurații regionale, în care relațiile bilaterale cu Turcia, Irakul, Siria post-Assad, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Qatarul să reducă treptat capacitatea Teheranului de a influența echilibrul strategic al Golfului.
Rămâne însă o contradicție greu de ignorat. Diplomația americană vorbește despre un acord „iminent”, în timp ce negocierile efective continuă să se împotmolească în detalii aparent tehnice: drepturile de monitorizare revendicate de Iran, eventualele taxe de tranzit, calendarul relaxării sancțiunilor sau, pur și simplu, lipsa unei autorități unice la Teheran capabile să garanteze implementarea unui compromis.
Pentru Europa și, în special, pentru statele de pe flancul estic al NATO, această incertitudine are implicații directe. Un conflict prelungit în Golful Persic înseamnă mai multe resurse navale și diplomatice americane concentrate în Orientul Mijlociu și mai puțină atenție disponibilă pentru Marea Neagră și Ucraina. În același timp, un Iran izolat, dar controlat tot mai mult de facțiunea militară, riscă să își aprofundeze cooperarea cu Rusia, atât în domeniul dronelor și al rachetelor, cât și în ocolirea sancțiunilor occidentale.
Paradoxul este că adevărata miză a negocierilor din Hormuz nu mai este doar libertatea navigației. Ea privește viitorul întregii arhitecturi de securitate din Orientul Mijlociu și capacitatea Statelor Unite de a demonstra că își pot păstra influența într-o regiune în care diplomația, economia și competiția strategică sunt astăzi la fel de importante ca forța militară. Pentru Washington, succesul nu va fi măsurat doar prin redeschiderea completă a traficului prin Hormuz, ci prin consolidarea unei rețele de parteneriate regionale suficient de puternice încât următoarea criză să nu mai depindă exclusiv de reacția Iranului.
Post Scriptum: Dincolo de negocierile aflate în desfășurare, adevărata problemă este că Iranul poate transforma Strâmtoarea Hormuz într-o pârghie strategică pentru mulți ani de acum înainte. Înainte de izbucnirea războiului, aproximativ 20 de milioane de barili de petrol traversau zilnic această rută, adică aproape o cincime din consumul mondial. Statele din Golf dispun deja de câteva alternative terestre, însă acestea sunt limitate. Arabia Saudită operează conducta East-West Pipeline (Petroline), care transportă țiței din câmpurile petroliere din estul țării până la terminalul Yanbu, la Marea Roșie, evitând astfel Hormuz. Emiratele Arabe Unite folosesc conducta Abu Dhabi Crude Oil Pipeline (Habshan–Fujairah), care leagă câmpurile petroliere din Abu Dhabi de portul Fujairah, aflat în afara Golfului Persic și, implicit, în afara controlului iranian asupra strâmtorii. Chiar dacă aceste conducte funcționează la capacitate maximă, ele pot prelua doar aproximativ șapte milioane din cele douăzeci de milioane de barili care tranzitau zilnic Hormuz înainte de conflict. În plus, alternativa saudită nu este lipsită de riscuri. Petrolul ajunge la Marea Roșie, unde rebelii houthi din Yemen, sprijiniți de Teheran, continuă să amenințe transportul maritim, ceea ce înseamnă că evitarea Hormuzului nu elimină automat vulnerabilitatea exporturilor.
Pe termen lung, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și ceilalți membri ai Consiliului de Cooperare al Golfului vor încerca aproape sigur să construiască noi conducte și să extindă capacitatea celor existente, tocmai pentru a reduce dependența de Hormuz. Există de ani buni proiecte discutate pentru conectarea câmpurilor petroliere din Golf cu porturile de la Marea Roșie, Marea Mediterană sau chiar cu rețelele energetice care traversează Irakul și Turcia. Problema este că asemenea investiții necesită ani de construcție, miliarde de dolari și o stabilitate regională care lipsește în prezent. Mai mult, orice infrastructură nouă care ar diminua importanța strategică a Hormuzului ar deveni, aproape inevitabil, o țintă pentru Iran sau pentru grupările aliate acestuia, de la houthii din Yemen până la milițiile șiite din Irak. De aceea, chiar dacă apar noi rute energetice, ele nu vor elimina rapid avantajul geografic al Teheranului.
Există și o limită tehnică pe care conductele nu o pot depăși. Dacă o parte din exporturile de țiței poate fi deviată pe uscat, produsele rafinate – benzină, motorină, combustibil pentru aviație sau produse petrochimice – continuă să depindă aproape integral de transportul maritim. Anul trecut, aproape cinci milioane de barili pe zi de produse rafinate au trecut prin Hormuz, iar pentru acestea nu există, în prezent, o alternativă terestră viabilă. Din acest motiv, Iranul păstrează un avantaj strategic pe care nici investițiile în infrastructură și nici presiunea militară nu îl pot anula rapid. Hormuz rămâne nu doar o rută comercială, ci una dintre cele mai importante pârghii geopolitice ale Teheranului în relația cu Occidentul și cu monarhiile din Golf.
