
Marile grupuri de fashion nu mai au voie, începând cu 19 iulie, să distrugă hainele și încălțămintea nevândute în Uniunea Europeană, obligând industria să își revizuiască radical modul în care gestionează stocurile excedentare și retururile de la clienți.
Interdicția elimină un instrument discret de menținere a exclusivității în sectorul modei și forțează companiile să gestioneze raritatea produselor prin costuri mai mari de inventar, discounturi controlate sau reducerea producției.
Brandurile preferau să toace, să ardă sau să trimită direct la gropile de gunoi milioane de articole. Rațiunea? Pur comercială. Donațiile masive sau reducerile agresive riscau să „dilueze” valoarea mărcii, să satureze piața și să scadă prețurile. Era mai ieftin și mai convenabil să distrugi decât să stochezi.
Statisticile Comisiei Europene sunt o mărturie sumbră a modelului economic actual: anual, între 4% și 9% din totalul textilelor aduse pe piața europeană erau distruse înainte ca vreo persoană să le poarte vreodată. Această nebunie logistică genera aproximativ 5,6 milioane de tone de emisii de dioxid de carbon în fiecare an – o amprentă comparabilă cu emisiile nete totale ale Suediei în 2021.
„Noile reguli vor determina companiile să acorde o atenție și mai mare planificării și gestionării stocurilor”, a declarat Luca Solca, directorul diviziei de bunuri de lux a Bernstein, pentru Financial Times. ”Dacă stocurile nevândute nu mai pot servi drept supapă de siguranță, calitatea planificării devine un avantaj competitiv”, subliniază Giulia Iuticone, partener la biroul din Milano al firmei de recrutare de personal executiv Heidrick & Struggles.
Dincolo de eco-fetișim
Interzicerea distrugerii nu tratează decât simptomul supraproducției cronice. Să produci mult, incredibil de ieftin, în fabrici din Sudul Global unde normele de muncă și de mediu sunt precare, și să mizezi pe faptul că volumul uriaș va acoperi pierderile a fost rețeta îmbogățirii rapide.
Acum, prin internalizarea costurilor de gestionare a surplusului, prețul produselor de fast-fashion va tinde să reflecte mai fidel impactul lor real asupra planetei.
Nu asistăm la o penalizare a consumatorului, ci la o invitație la reeducare culturală. Suntem nevoți să trecem de la mentalitatea de „consumator de modă” la cea de „proprietar de garderobă”.
Rămâne de văzut câte branduri vor reuși să se adaptaze și câte vor rămâne blocate în nostalgia unei epoci a risipei care tocmai a apus.

