Pe 3 noiembrie 2026, Elbridge Colby discuta la Cracovia cu un grup restrâns de aliați despre cât din apărarea convențională a Europei pot prelua europenii. A doua zi, la Cotroceni, Nicușor Dan îi explica aceluiași oficial american de ce România are nevoie de o prezență militară americană mai puternică.
Două întâlniri, la o zi distanță, care arată unde se află Bucureștiul în această discuție. Polonia își negociază relația bilaterală cu Washingtonul și participă la consultările despre viitorul apărării europene. România își susține cauza în bilateral. Pentru o țară de la Marea Neagră, diferența contează.
Ce s-a discutat la Cracovia
Polskie Radio a relatat că reuniunea a avut loc la inițiativa americanilor și că Polonia a fost reprezentată de adjunctul ministrului apărării, Paweł Zalewski. Nucleul european al Grupului Bergen cuprinde Polonia, Germania, Țările de Jos, Norvegia, Suedia și Finlanda. Radioul public polonez a anunțat și participarea Danemarcei înaintea întâlnirii, în timp ce relatarea ulterioară a Defence24 o descria încă drept un viitor membru. România lipsește din ambele relatări. Din partea Pentagonului, alături de Colby, a venit Michael Duffey, responsabil de achiziții și de susținerea logistică.
Defence24 a consemnat și o întrevedere care spune multe despre felul în care Varșovia și-a pregătit terenul. Cu o zi înaintea reuniunii, Bartosz Grodecki, șeful Biroului pentru Securitate Națională al Poloniei, discutase cu Colby și Duffey, în prezența ambasadorilor americani la Varșovia și la NATO. Pe agendă au fost atât prioritățile Alianței, cât și cooperarea militară polono-americană. Ulterior, adjuncta ministrului polonez al apărării, Magdalena Sobkowiak-Czarnecka, a spus că se așteaptă la o decizie în câteva săptămâni în privința proiectului unei baze permanente a armatei americane. Ea a precizat că ultimul cuvânt îi revine lui Donald Trump.
Proiectul are un istoric. Publicația militară americană Stars and Stripes relata încă din iunie că ministrul polonez al apărării, Władysław Kosiniak-Kamysz, îi transmisese lui Pete Hegseth o propunere oficială pentru o nouă bază. În septembrie, aceeași publicație relata că Trump vorbea despre apropierea unui acord, în timp ce Pentagonul analiza reduceri de efective în Europa. Varșovia a venit, așadar, cu un proiect lucrat de luni de zile. Iar cooperarea are și o dimensiune industrială, de la fabrica de avioane din Mielec până la centrul de mentenanță pentru rachetele PAC-3 MSE, folosite de sistemele Patriot, amintit de oficialii polonezi.
Cine scrie prima versiune a planului
Washington Examiner a redat criteriile invocate de Pentagon pentru Grupul Bergen. Aliații selectați avansează repede spre angajamentele de la Haga, tratează serios descurajarea și au capacitatea de a contribui substanțial. Defence24 a evidențiat potențialul industriei de armament și disponibilitatea de a prelua mai mult din apărarea convențională a Europei. Cu alte cuvinte, pe lângă buget, contează ce poate pune fiecare țară pe teren și cât poate susține în timp.
Angajamentul de la Haga înseamnă 5% din PIB până în 2035, cu cel puțin 3,5% pentru apărarea propriu-zisă și până la 1,5% pentru cheltuieli conexe, inclusiv infrastructura critică, reziliența și industria de apărare. Totuși, componența grupului ridică întrebări. Hromadske, citând Politico, a relatat că Franța, Regatul Unit și statele baltice au rămas în afara consultărilor. Dacă selecția ar urma o formulă bugetară simplă, ar fi greu de explicat atât absența celor două puteri nucleare europene ale NATO, cât și cea a aliaților baltici. Criteriile publice lasă Pentagonului o marjă largă de alegere.
Grupul Bergen a pornit la începutul verii, în Norvegia, și dă formă ideii promovate de Colby sub numele „NATO 3.0”. Europenii ar urma să ducă o parte mai mare din apărarea convențională a continentului, iar Washingtonul ar câștiga libertatea de a aloca mai multe resurse competiției cu China. În relatările consultate, reuniunea de la Cracovia s-a încheiat fără un comunicat comun care să indice decizii. Grupul nu are autoritatea să modifice articolul 5 sau să hotărască pentru cei 32 de aliați. Influența lui vine mai devreme, din posibilitatea de a formula propuneri înainte ca discuția să ajungă la masa tuturor. Cine scrie prima versiune decide ce probleme intră în text și cine trebuie apoi să insiste ca ele să fie adăugate.
Ce a pus România pe masă
La Cotroceni, pe 4 noiembrie, președintele Nicușor Dan a invocat amenințările hibride și instabilitatea din Marea Neagră. Din informațiile disponibile, oferta românească a vizat costurile de staționare, condiții mai bune de cazare și cheltuieli suplimentare pentru combustibil. Nu este clar însă dacă Bucureștiul propune să preia toate aceste costuri sau doar o parte, de pildă costurile de bază și combustibilul pentru aeronave. A doua zi, premierul Luca Niculescu ar fi transmis delegației americane aceeași disponibilitate de a contribui financiar. Valoarea, ponderea costurilor și condițiile ofertei au rămas, până acum, departe de ochii publicului.
Oferta vine după reducerea efectivelor americane de la Mihail Kogălniceanu. În țară au rămas aproximativ o mie de militari americani, la Mihail Kogălniceanu, Deveselu și Câmpia Turzii. Cifra spune însă doar o parte din poveste. Pentru apărarea flancului contează ce pot face acei militari, ce echipamente au la dispoziție și cât de repede poate primi România întăriri. Decizia președintelui american privind postura militară în Europa este așteptată în decembrie. Până atunci, oferta românească nu a primit un răspuns public.
Înțeleg logica militară a unei asemenea oferte. O bază pregătită, cu combustibil, mentenanță și stocuri, scurtează timpul de reacție într-o criză. Articolul 5 stabilește obligația de asistență în caz de atac armat, dar lasă fiecărui aliat libertatea de a lua măsurile pe care le consideră necesare. Staționarea americană ține de felul în care se pregătește apărarea în teren, înainte de criză. Tocmai de aceea, întrebarea mea pentru București este foarte concretă: ce prezență, pentru cât timp și cu ce misiuni obține România în schimbul contribuției sale?
Cum intră Marea Neagră în discuție
Nu am găsit nicio informație publică din care să reiasă că Bucureștiul a cerut să participe la consultările Grupului Bergen. Administrația Prezidențială și Guvernul ar trebui să clarifice dacă au făcut acest demers și ce au cerut Washingtonului în schimbul contribuției propuse. Un angajament verificabil ar trebui să precizeze durata prezenței, efectivele sau capabilitățile asumate, calendarul rotațiilor și condițiile în care contribuția României poate fi revizuită dacă postura americană se schimbă.
În paralel, România poate folosi formatul București 9 (B9) pentru a duce prioritățile Mării Negre în consultările despre flancul estic. Separat, poate lucra cu Bulgaria și Turcia ca să le transforme în propuneri militare comune. Supravegherea maritimă, apărarea aeriană, protecția infrastructurii și primirea întăririlor sunt dosare în care Bucureștiul are motive să vină cu propriul plan. Turcia, esențială pentru dimensiunea maritimă, nu face parte din B9, așa că trebuie implicată prin cooperare directă.
Eu aș judeca rezultatul vizitei lui Colby după două lucruri. Primul: ce prezență americană poate obține România și în ce condiții. Al doilea: dacă Bucureștiul reușește să pună Marea Neagră în discuție înainte ca propunerile pentru flancul estic să fie deja scrise. Polonia a urmărit ambele obiective în aceeași săptămână. Nu văd niciun motiv pentru care România să nu facă la fel.
Post scriptum
După ce am încheiat acest text, am citit evaluarea generalului (r) Ștefan Dănilă, fost șef al Statului Major General. Ea pune sub semnul întrebării chiar premisa ofertei de la Cotroceni. Dănilă vorbește despre o „isterie inexplicabilă rațional” în jurul unei presupuse apocalipse a retragerii forțelor americane. Îi pare cel puțin greu de înțeles cum s-a ajuns ca în Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) să se discute plata unor cheltuieli pentru a convinge Administrația Trump să nu reducă efectivele.
Argumentul lui e în primul rând istoric. Prezența americană se sprijină pe Acordul de cooperare în domeniul apărării, DCA (Defense Cooperation Agreement), prin care România a permis staționarea militarilor americani în anumite baze și folosirea unor poligoane pentru instrucție. Ulterior, când alte state au refuzat să găzduiască sistemul antirachetă Aegis Ashore, România a acceptat, în schimbul Parteneriatului strategic pentru secolul XXI. În 2014, după anexarea Crimeii, Bucureștiul a cerut, ca majoritatea statelor de pe flancul estic, o prezență americană mai consistentă. A primit asigurări. Unitățile Forțelor Terestre ale SUA (US Army) i-au înlocuit pe infanteriștii marini, iar exercițiile s-au intensificat. Zece ani mai târziu, Washingtonul vrea să transfere europenilor o parte mai mare din responsabilitatea pentru propria apărare.
Concluzia generalului este tranșantă. Plata pentru o prezență pe care o consideră „iluzorie” ar fi, în opinia sa, o eroare gravă. Relația cu SUA nu s-ar îmbunătăți astfel, iar relația cu celelalte state ale Uniunii Europene ar avea de suferit. Dănilă acuză și reacția autorităților și a „prea numeroșilor” analiști, amplificată de o presă flămândă de subiecte fierbinți. Fraza lui finală rezumă totul: niciun efort pentru întărirea apărării europene, dar disponibilitate de a achita note de plată.
Nu împărtășesc întru totul această evaluare. O prezență americană finanțată parțial de țara-gazdă nu este, prin definiție, iluzorie, dacă aduce capabilități reale și timp de reacție mai scurt. În opinia mea dacă discuția s-a purtat sub acoperirea unor noi capabilității militare americane atunci totul devine viabil cu excepția faptului ca noi nu suntem parte a coalițiilor realizate de-a lungul si de-a latul Europei. Dar generalul Dănilă formulează mai apăsat exact întrebarea din centrul acestui articol: ce primește România în schimb? Iar observația lui despre dimensiunea europeană lipsă este greu de contestat. Un stat care se oferă să plătească Washingtonul, dar care lipsește din formatele în care Europa își redesenează apărarea, riscă să piardă de ambele părți ale Atlanticului.
