Constituția americană a împărțit puterile externe cu o ambiguitate deliberată. Președintele comandă armata, negociază tratate și conduce diplomația, iar Congresul declară războiul, ratifică, confirmă și, mai ales, plătește. Timp de aproape doi ani, această arhitectură a funcționat într-o singură direcție: un Congres republican docil a lăsat Casei Albe întreaga inițiativă, inclusiv în războiul cu Iranul, declanșat la sfârșitul lui februarie. Votul din 3 noiembrie a reechilibrat balanța. Democrații au recucerit ambele camere, iar odată cu ele comisiile, agenda legislativă, bugetul federal și dreptul de a decide care dintre nominalizații președintelui pentru posturile diplomatice și de securitate vor fi confirmați. Întrebarea nu mai este dacă Donald Trump va fi îngrădit, ci cât de mult și cu ce preț.
Scrutinul a avut o particularitate pe care o subliniază atât experții Council on Foreign Relations (CFR – Consiliul pentru Relații Externe), cât și analistul Daniel DePetris. De regulă, alegerile de mijloc de mandat se joacă pe teme de buzunar. De data aceasta, tema de buzunar și politica externă au fost unul și același lucru. Scumpirea benzinei a fost consecința directă a unui război pe care, observă DePetris, nimeni în Orientul Mijlociu în afară de Israel nu l-a considerat o idee bună. Sprijinul pentru conflict a coborât în sondaje sub 36%, ceea ce face ca invazia Irakului din 2003 să pară, prin comparație, populară.
Limitele unei victorii
Entuziasmul trebuie temperat de aritmetica instituțională. Trump își păstrează dreptul de veto, iar o majoritate simplă nu îl poate anula; pentru aceasta ar fi necesare două treimi în ambele camere. Proiectele de lege democrate care vor ajunge la Casa Albă riscă, în formularea lui DePetris, o moarte ceremonială. Președintele controlează în continuare diplomația, negocierile comerciale și comanda operațiunilor militare. DePetris prevede schimbări doar la margini, de pildă un acord comercial cu Canada până la sfârșitul anului sau o ușoară apropiere de Brazilia lui Lula da Silva. Stilul de fond, bazat pe coerciție față de prieteni și adversari deopotrivă, rămâne neatins.
Al doilea arbitru al mandatului sunt instanțele federale, care au anulat deja o parte din tarifele vamale impuse de Trump. Economistul Pierre Yared, de la CFR, observă că veto-ul prezidențial va proteja probabil politica tarifară de Congres. Direcția ei viitoare va depinde însă de contestațiile în justiție și de negocierile cu partenerii comerciali. Washingtonul intră astfel într-un regim de putere fragmentată: executivul conduce, legislativul frânează, iar tribunalele arbitrează.
Există și o constrângere mai veche, adesea uitată. Legea privind puterile de război din 1973, adoptată peste veto-ul lui Richard Nixon în plin declin al războiului din Vietnam, cere retragerea trupelor după 60 de zile de ostilități neautorizate de Congres. În practică, toți președinții de atunci încoace au ocolit-o, contestându-i constituționalitatea sau reinterpretând noțiunea de ostilități. Este semnificativ că, după opt luni de război cu Iranul, nici Casa Albă, nici fostul Congres republican nu au simțit nevoia unei autorizări formale. Noul Congres poate redeschide această dezbatere juridică. Experiența ultimelor cinci decenii arată însă că o lege fără sancțiune financiară rămâne un reproș, nu o frână.
Iranul și arma bugetară
Războiul cu Iranul este testul decisiv. Experta CFR Elisa Ewers anticipează audieri menite să expună o strategie eșuată, precum și inițiative legislative pentru a forța încheierea operațiunilor și a limita viitoare războaie. Calea declarativă a fost însă deja încercată. De-a lungul anului, mai multe rezoluții privind puterile de război au eșuat în ambele camere. Chiar dacă una ar trece de acum înainte, s-ar lovi de același veto.
Rămâne arma clasică a Congresului: banii. DePetris arată că democrații ar putea atașa o prevedere de oprire a finanțării războiului de legea anuală de autorizare a apărării, cunoscută ca NDAA (National Defense Authorization Act – Legea de autorizare a apărării naționale), sau de legile de alocări bugetare, fără de care complexul militaro-industrial american nu poate funcționa. Vara trecută, democrații din Senat au blocat deja dezbaterea legii apărării în semn de protest. Miza este considerabilă. În iulie, Pentagonul a cerut Congresului o finanțare suplimentară de aproximativ 87,6 miliarde de dolari pentru nevoile urgente ale campaniei din Iran. Democrații au declarat că nu vor susține creșteri ale bugetului apărării cât timp conflictul continuă.
Precedentul istoric există. În 1973, amendamentul Case–Church a tăiat finanțarea operațiunilor militare americane din Indochina și a închis, pe cale bugetară, capitolul pe care negocierile nu reușiseră să-l închidă. Un deceniu mai târziu, amendamentele Boland au interzis finanțarea rebelilor Contras din Nicaragua, iar încălcarea lor a dus la scandalul Iran–Contras. Ironia geografică este greu de ignorat. DePetris pune însă întrebarea care contează: au democrații curajul unei confruntări în care finanțarea întregului guvern ar fi condiționată de încheierea războiului, cu riscul unei închideri a administrației federale care ar putea dura săptămâni? Între un președinte care repetă că războiul se va termina curând și un Congres care îi cere să o dovedească, alegătorul ar putea pedepsi pe oricine pare să țină țara ostatică.
Argumentul celeilalte tabere merită luat în serios. Republicanii vor susține că tăierea finanțării în plin conflict expune soldații aflați deja în teatru, transmite Teheranului un semnal de slăbiciune și îi recompensează pe cei care au mizat pe uzura americană. Nu întâmplător, conducerea securității iraniene a citit rezultatul alegerilor ca pe o înfrângere a lui Trump. Pentru democrați, dilema este aceea a oricărei opoziții care moștenește un război: cum oprești un conflict pe care îl consideri greșit fără să pari că îți abandonezi propria armată. Răspunsul va depinde mai puțin de procedura parlamentară și mai mult de evoluțiile din Golf, de la strâmtoarea Hormuz la Marea Roșie.
Pentagonul sub lupă
Dacă legislația are șanse limitate, supravegherea are aproape toate atuurile. Comisiile vor emite cereri de informații și, dacă administrația va fi obstructivă, citații. Michael Horowitz, de la CFR, anticipează că noul Congres va viza prioritățile de apărare considerate ineficiente sau risipitoare, în primul rând scutul antirachetă „Golden Dome” („Domul de Aur”). Vor urma investigații privind suspiciunile de corupție, demiterile controversate din conducerea militară și loviturile împotriva presupuselor ambarcațiuni ale traficanților de droguri din largul Americii Latine. Conducerea democrată a Camerei a semnalat deja trei ținte: războiul din Iran, campania navală din America Latină și modul în care Pentagonul atribuie contractele.
Secretarul Apărării, Pete Hegseth, va fi primul vizat. Senatorii democrați i-au cerut demiterea, dar Trump a respins ideea și a spus că secretarul face o treabă foarte bună. Hegseth susținuse în vară că nefinanțarea departamentului său la nivelul de 1.500 de miliarde de dolari ar fi cea mai mare amenințare pentru națiune. Formula va suna diferit în fața unor comisii conduse de adversari politici. Și secretarul de stat Marco Rubio, notează DePetris, își va petrece tot mai mult timp răspunzând Congresului în loc să facă diplomație. Pentru o administrație construită pe rapiditate și loialitate, simpla fricțiune birocratică este deja o formă de constrângere.
Economia ca politică externă
Rebecca Lissner, de la CFR, observă că amploarea victoriei democrate a surprins, dar accentul alegătorilor pe legătura dintre politica externă și costul vieții nu a surprins. Lecția este adresată deja candidaților pentru 2028: orice proiect de restaurare a leadershipului global american va avea sprijin doar dacă americanii vor simți că grijile lor de zi cu zi sunt tratate cu prioritate. Rebecca Patterson anticipează audieri pe tema accesibilității prețurilor și a corupției, inclusiv întrebări adresate companiilor dacă rambursările de tarife au ajuns la consumatori sau doar au umflat marjele de profit. Pe același fond, aliații asiatici ai Washingtonului, scrie Joshua Kurlantzick, își pot permite un mic oftat de ușurare, deși speranța ca noul Congres să reducă tarifele rămâne limitată de veto.
Agenda se extinde și la ajutorul extern și la tehnologie. Sam Vigersky nu se așteaptă ca administrația să inverseze reducerile din asistența externă. Prioritățile Congresului vor fi investigarea abuzurilor, supravegherea agresivă a oficialilor și pregătirea terenului pentru o eventuală administrație democrată din 2029, care să reconstruiască instrumentele de asistență. Vinh Nguyen semnalează posibile garanții legale împotriva supravegherii prin inteligență artificială și măsuri pentru a atenua efectele ei asupra pieței muncii.
Europa, Ucraina și flancul estic
Pentru România, cel mai important avertisment vine de la Liana Fix, de la CFR. Victoria democrată nu va îmbunătăți automat relația Washingtonului cu aliații europeni din NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) sau cu Ucraina. Un președinte blocat pe plan intern ar putea investi și mai mult în politica externă, unde îi rămâne libertatea de mișcare. Ar putea căuta să-și consolideze moștenirea încheind războiul din Ucraina, foarte posibil în condiții nefavorabile Kievului. Logica este cunoscută. Președinții americani din finalul de mandat, privați de o majoritate legislativă, au căutat adesea în diplomație victoriile pe care politica internă nu le mai oferea.
Există și o dimensiune bugetară directă. Prezența rotațională americană din România, de la baza Mihail Kogălniceanu la scutul de la Deveselu, depinde de linii de finanțare votate anual de Congres. Un război costisitor în Golf a consumat deja stocuri de muniție și sisteme de apărare antiaeriană de care și flancul estic are nevoie. Un Congres care va dezbate fiecare dolar cheltuit pentru Iran va întreba inevitabil și ce rămâne pentru Europa. Răspunsul nu va fi neapărat favorabil Bucureștiului. Democrații sunt mai atașați de alianțe, dar sunt presați de aceiași alegători care au votat pentru costul vieții, nu pentru garnizoane îndepărtate.
Prin urmare, Congresul democrat este pentru București o veste bună, dar una amânată. Pe termen mediu, comisiile vor putea proteja bugetele pentru prezența militară americană în Europa, vor putea condiționa confirmarea ambasadorilor și pot crea obstacole legislative împotriva retragerii trupelor. Pe termen scurt însă, ritmul deciziilor aparține tot Casei Albe, iar un acord negociat peste capul Kievului s-ar semna mai repede decât ar putea fi votată o rezoluție de dezaprobare. Între puterea pungii, care lucrează lent, și puterea semnăturii, care lucrează instantaneu, flancul estic rămâne expus exact în intervalul în care contează. Lecția pentru România este cea pe care istoria Războiului Rece a predat-o de mai multe ori aliaților mici: garanțiile americane trec prin Congres, dar se negociază la Casa Albă, iar cine își construiește securitatea doar pe una dintre cele două adrese riscă să descopere prea târziu că cealaltă a decis deja.
