Alegerile intermediare pot schimba majoritățile de pe Capitol Hill, dar nu vor transforma peste noapte un președinte obișnuit să impună ritmul într-un spectator al propriei administrații. Expresia „rață șchioapă”, în engleză „lame duck”, vine din lumea financiară londoneză a secolului al XVIII-lea. Desemna agentul de bursă care nu-și mai putea onora obligațiile, rămas fără bani și fără credibilitate. Trecută peste Atlantic, expresia a intrat în vocabularul politic și a ajuns să descrie președintele aflat spre sfârșitul mandatului, cu influența în scădere și cu tot mai puțini oameni dispuși să-i urmeze indicațiile.
Numai că Donald Trump nu încape prea bine în această definiție. Iar aplicarea ei automată, în eventualitatea unei înfrângeri republicane la alegerile intermediare, riscă să ne împiedice să înțelegem ce urmează.
Scrutinul de marți, 3 noiembrie, poate schimba raportul de forțe de la Washington. Dacă democrații preiau Camera Reprezentanților sau chiar ambele camere ale Congresului, administrația va întâmpina obstacole serioase. Dar de aici până la imaginea unui Trump resemnat, care își petrece restul mandatului așteptând succesorul, este o distanță considerabilă.
Eu cred că o asemenea înfrângere l-ar putea împinge să devină și mai combativ. Trump și-a construit cariera politică din confruntări pe care alții le considerau pierdute. A transformat anchetele, procesele, atacurile adversarilor și conflictele cu propriul partid în argumente pentru mobilizarea susținătorilor. Pierderea unei majorități parlamentare i-ar restrânge posibilitățile legislative, dar i-ar oferi din nou rolul în care se simte cel mai bine: omul care se luptă cu Washingtonul.
Tocmai aici trebuie căutată explicația pentru care formula „rață șchioapă” spune prea puțin despre următorii doi ani ai președinției sale.
Președinția care nu așteaptă Congresul
Trump a înțeles un lucru simplu: nemulțumirea americanilor față de Congres poate deveni o resursă politică pentru Casa Albă. O instituție percepută drept blocată în negocieri, proceduri și dispute partizane îi permite președintelui să se prezinte drept singurul om capabil să miște lucrurile. Această percepție nu anulează atribuțiile legislativului, dar explică de ce atacurile împotriva Congresului găsesc atât de ușor ecou. Pentru alegătorul care așteaptă rezultate la frontieră, în economie, la pompa de benzina ieftiniri sau în combaterea criminalității, răbdarea cu mecanismele parlamentare este adesea redusă.
În primii doi ani ai celui de-al doilea mandat, administrația a concentrat o parte importantă a agendei legislative în pachetul cunoscut sub numele de „One Big Beautiful Bill”. Logica politică a fost limpede: adunarea priorităților într-un proiect amplu reduce nevoia de a relua, pentru fiecare măsură, negocieri dificile cu propriul partid. În paralel, Trump a folosit intens ordinele executive și autoritatea administrației: în politica vamală, în controlul frontierei, în energie, în combaterea criminalității și în eliminarea programelor de diversitate, echitate și incluziune. Aceste instrumente nu dispar dacă republicanii pierd Camera Reprezentanților. Pot fi contestate în instanță, limitate de lege sau afectate de lipsa finanțării, însă rămân la dispoziția președintelui. În domeniul militar, confruntarea privind operațiunile împotriva Iranului și rolul Congresului în autorizarea folosirii forței arată cât de mare poate deveni distanța dintre inițiativa prezidențială și controlul parlamentar. Disputa privește însăși întinderea puterii executive, iar schimbarea majorității nu o rezolvă automat.
Așadar, pierderea Camerei ar modifica terenul pe care joacă Trump. Nu l-ar scoate din joc.
Există și posibilitatea negocierii. Un președinte cu instinct politic poate prelua unele dintre temele adversarilor și îi poate obliga să aleagă între un compromis și refuzul unor măsuri pe care ei înșiși le-au cerut. Trump are suficientă flexibilitate pentru asemenea schimbări de direcție, chiar dacă preferă să le prezinte drept victorii personale.
Totuși, experiența sa politică sugerează că prima reacție la presiune va fi confruntarea. Un Congres ostil ar deveni imediat adversarul în jurul căruia și-ar organiza mesajul: administrația încearcă să livreze, iar Congresul o împiedică.
Ce poate face o Cameră democrată
Ar fi însă o greșeală să tratăm o majoritate democrată ca pe un simplu inconvenient de imagine. Camera Reprezentanților are instrumente reale. Poate modifica sau bloca proiecte legislative, poate refuza anumite alocări și poate folosi comisiile pentru anchete, audieri și solicitări de documente. Adoptarea bugetelor presupune participarea ambelor camere și a președintelui, ceea ce face ca negocierile să devină un punct permanent de presiune.
O nouă procedură de punere sub acuzare ar produce un spectacol politic major. Dar anchetele parlamentare și disputele bugetare pot uza o administrație mai constant decât un singur moment dramatic. Ele consumă timp, obligă oficialii să răspundă public și țin subiectele incomode pe agenda presei.
Democrații ar putea îndrepta atenția asupra finanțării sălii de bal a Casei Albe, asupra intereselor din domeniul criptomonedelor și asupra posibilelor conflicte de interese care privesc familia și anturajul președintelui.
Aici trebuie păstrată o distincție esențială: suspiciunile, acuzațiile și faptele dovedite nu sunt același lucru. O anchetă trebuie judecată după documente și concluzii, nu după intensitatea declarațiilor politice. Dar efectele electorale pot apărea cu mult înaintea unei concluzii juridice.
Pentru Trump, vulnerabilitatea este evidentă. El a promis că va combate privilegiile Washingtonului. Orice impresie că accesul la putere se transformă în avantaj financiar poate lovi chiar în centrul acestei promisiuni.
Susie Wiles, șefa de cabinet a Casei Albe, are sarcina de a ține echipa prezidențială unită și de a împiedica transformarea controverselor într-o criză care să blocheze agenda administrației. De aceea, relatările despre îngrijorările sale au greutate: ele sugerează că efectele politice ale acuzațiilor sunt luate în serios chiar în interiorul puterii. În cazul unor strategi precum Chris LaCivita și James Blair, întrebarea este unde se termină activitatea privată de consultanță și unde începe valorificarea apropierii de președinte. O asemenea apropiere nu dovedește, în sine, vreo ilegalitate, dar poate ridica întrebări despre conflicte de interese și despre posibilitatea ca un client să cumpere, odată cu sfaturile consultantului, și acces la oamenii care decid. În același timp, zvonurile despre demisii și certuri trebuie privite cu prudență. La Washington, informațiile ajunse în presă pot reflecta tensiuni reale, dar pot fi și scurgeri deliberate, folosite pentru a slăbi un rival, a forța o schimbare de personal sau a influența o decizie a președintelui. Problema politică apare atunci când o administrație începe să consume mai multă energie pentru a se apăra decât pentru a guverna. Trump are capacitatea de a mobiliza în asemenea condiții, dar mobilizarea nu înlocuiește la nesfârșit rezultatele.
Vance și pregătirea următoarei etape
În această ecuație, JD Vance merită urmărit cu atenție.
Vicepreședintele trebuie să rezolve o problemă dificilă: să păstreze încrederea lui Trump și a electoratului său, construindu-și în același timp o identitate politică proprie. Pentru o eventuală candidatură în 2028, simpla loialitate nu va fi suficientă. Va trebui să explice ce păstrează din actuala administrație și ce ar face diferit. De aici pot veni diferențele de ton și de accent. În timp ce Trump își exprimă sprijinul pentru Benjamin Netanyahu, Vance insistă că susține candidați americani. În relația cu marile companii tehnologice, vicepreședintele poate adopta o poziție mai critică, inclusiv asupra folosirii vizelor pentru lucrători străini.
Asemenea intervenții îi permit să vorbească direct unei părți a electoratului republican care privește cu neîncredere atât intervențiile externe, cât și puterea marilor corporații.
Nemulțumirea față de costurile războiului din Iran poate accentua această tendință. Pentru alegătorii care au înțeles „America First” ca pe o promisiune de concentrare asupra problemelor interne, un nou angajament militar îndelungat cere explicații convingătoare.
Dacă republicanii vor pierde teren inclusiv în state considerate sigure, dezbaterea va deveni și mai apăsată. Partidul va trebui să înțeleagă dacă este sancționat pentru economie, pentru război, pentru stilul administrației sau pentru acumularea tuturor acestor nemulțumiri.
Vance va încerca, probabil, să ofere o versiune a mișcării care păstrează energia lui Trump, dar pune mai mult accent pe costurile angajamentelor externe, pe industrie și pe protejarea lucrătorului american.
Nu își poate permite însă o ruptură prematură. Trump păstrează o legătură directă cu milioane de alegători, iar această relație nu se transferă automat vicepreședintelui. Cine îi pregătește succesiunea trebuie să țină seama că președintele va dori să aibă un cuvânt greu de spus în alegerea succesorului.
De aceea, imaginea tigrului mi se pare mai potrivită decât aceea a „raței șchioape”. Un Trump pus sub presiune poate deveni mai greu de anticipat, mai hotărât să-și apere autoritatea și mai dispus să forțeze inițiativa.
Ce înseamnă toate acestea pentru România
Pentru România, discuția depășește spectacolul politic american. Suntem pe flancul estic al NATO, într-o regiune în care deciziile Washingtonului au consecințe directe asupra securității.
Ar fi comod să credem că o majoritate democrată în Congres ar garanta, prin simpla ei existență, continuitatea tuturor angajamentelor americane în Europa. Realitatea este mai complicată. Congresul poate proteja finanțări, poate introduce condiții și poate susține programe de apărare. Casa Albă păstrează însă o influență decisivă asupra diplomației, priorităților strategice și folosirii instrumentelor executive. Relația dintre aceste două centre de putere va conta mai mult decât eticheta politică a unuia dintre ele.
Un președinte blocat pe plan intern poate căuta în politica externă spațiul în care să obțină rezultate importante. În cazul lui Trump, aceasta poate însemna presiune asupra aliaților, negocieri directe cu adversarii sau încercarea de a încheia un acord privind războiul din Ucraina.
Pentru București, întrebarea concretă este ce va conține un asemenea acord și cât de bine vor fi reprezentate interesele statelor de pe flancul estic. O negociere poate aduce beneficii reale dacă produce o pace durabilă și garanții credibile. Poate crea vulnerabilități dacă lasă nerezolvate condițiile care au făcut posibil războiul. Părearea mea, care să fim serioși nu prea contează, este că de la București, președintele trebuie să deschidă dialogul politic la nivel înalt, premierul să susțină angajamentele guvernamentale, iar miniștrii de Externe și al Apărării să transforme obiectivele României în propuneri concrete. Diplomații, ambasada de la Washington și conducerea militară trebuie să pregătească argumentele și să mențină legăturile prin care aceste propuneri ajung la decidenții americani. Dar funcția nu ține loc de influență. Pentru a conta într-o asemenea discuție, trebuie să cunoști dosarul, să ai credibilitate și să poți spune limpede ce ceri, ce oferi și ce consecințe ar avea un compromis pentru securitatea României. Bucureștiul nu poate negocia în numele Ucrainei și nici nu își poate atribui reprezentarea întregului flanc estic. Poate însă construi, împreună cu Polonia și cu ceilalți aliați din regiune, o poziție comună suficient de puternică pentru a fi luată în calcul. Întrebarea este dacă liderii noștri pot transforma accesul la o întâlnire în influență asupra unei decizii. De aceea, România are nevoie de acces politic, de argumente militare și de proiecte concrete pe care să le poată pune pe masa partenerilor americani.
Lecțiile istoriei americane
Istoria arată că pierderea sprijinului parlamentar nu închide automat o președinție.
Ronald Reagan a continuat diplomația cu Uniunea Sovietică și după înfrângerea republicanilor în alegerile intermediare din 1986 și după izbucnirea scandalului Iran-Contra. Summitul de la Reykjavik avusese loc înaintea acelui scrutin, în octombrie 1986, iar negocierile au continuat și au dus la semnarea Tratatului privind Forțele Nucleare Intermediare, în decembrie 1987.
Reagan era slăbit politic, dar încă putea influența decisiv relațiile internaționale.
Experiența Vietnamului oferă cealaltă lecție. În ultimii ani ai războiului, restricțiile impuse de Congres și reducerea sprijinului financiar au arătat limitele angajamentelor executive atunci când legislativul nu mai era dispus să le susțină. Prăbușirea autorității lui Richard Nixon, urmată de demisia sa, a accentuat această ruptură.
Cele două exemple trebuie citite împreună. Casa Albă poate deschide negocieri și poate schimba direcția politicii externe. Congresul poate susține, condiționa sau limita resursele necesare.
Pentru un aliat ca România, un angajament american este cu atât mai solid cu cât are sprijin în ambele locuri. Relația cu președintele contează. Relația cu senatorii, cu reprezentanții, cu structurile militare și cu industria de apărare îi dă continuitate.
Dincolo de Trump
Pe termen mediu, Bucureștiul trebuie să urmărească și felul în care se pregătește succesiunea republicană. Să nu facem așa cum am facut în 2016. Să lum exemplul lui Orban care in 2016 era la Mar-a-Lago, înainte de alegeri. Avem puterea și posibilitatea s-o facem? Din punctul meu de vedere industria de apărare este la momentul acesta cheia.
Dacă viitoarea conducere a partidului va pune un accent mai mare pe reducerea costurilor externe și pe responsabilitatea aliaților pentru propria apărare, România va trebui să demonstreze ce contribuție aduce. Vor conta capacitățile militare, infrastructura, industria de apărare, mobilitatea pe flancul estic și rolul strategic al Mării Negre.
Declarațiile de prietenie ajută, dar greutatea unei relații se vede în proiectele care continuă de la o administrație la alta.
De aceea, prezența României la Washington trebuie construită cu răbdare, în ambele partide și în instituțiile care pregătesc deciziile. Avem nevoie de oameni care cunosc dosarele, pot explica interesele românești și pot lega aceste interese de prioritățile americane. Actualul ministru de externe vine din zona NATO și cunoște dedesupturile relațiilor între Aliați. Este un avantaj care trebuie folosit.
În privința lui Trump, verdictul meu este simplu: chiar dacă pierde majoritatea în Congres, va rămâne un președinte cu puteri importante, cu o bază electorală puternică și cu voința de a influența ceea ce urmează. Va avea mai multe obstacole, dar și motive suplimentare să demonstreze că încă poate impune direcția. A-l considera terminat înainte de vreme ar repeta o eroare făcută de multe ori în ultimul deceniu. Trump are o capacitate remarcabilă de a reveni și de a transforma presiunea în combustibil politic. Următorii doi ani vor arăta cât de bine poate folosi această energie pentru rezultate durabile.
România trebuie să intre în această etapă cu propriile obiective bine definite. La Washington se pot schimba majoritățile, alianțele politice și oamenii din jurul președintelui. Interesele noastre trebuie susținute în fiecare dintre aceste împrejurări, cu seriozitate și cu suficientă consecvență încât să conteze la masa deciziei.
