Reluarea negocierilor dintre Statele Unite și Iran rămâne incertă, în condițiile în care armistițiul temporar nu a produs, deocamdată, o apropiere reală între pozițiile celor două părți.
Președintele Donald Trump a anunțat că va prelungi încetarea focului până când Teheranul va veni cu o propunere capabilă să închidă definitiv conflictul, dar această formulă transferă inițiativa către Iran fără a garanta că negocierile vor fi reluate. Din perspectiva Washingtonului, presiunea economică ar trebui să forțeze concesii, însă la Teheran semnalele indică mai degrabă consolidarea liniei dure decât o deschidere rapidă. Analizele din presa occidentală, inclusiv cele semnate de Gideon Rachman, sugerează că momentul actual este definit de o dublă iluzie strategică: atât SUA, cât și Iranul cred că pot împinge adversarul să cedeze primul. În acest context, scenariul unei escaladări rămâne la fel de probabil ca cel al unui acord accelerat. Diferențele dintre pozițiile celor două părți nu sunt doar tehnice, ci structurale, iar în lipsa unui compromis major, negocierile riscă să se blocheze înainte de a începe efectiv. (cine este Gideon Rachman? este editorialist-șef pe politică externă la Financial Times, unde scrie constant despre relațiile dintre SUA, China, Rusia și Orientul Mijlociu)
Un factor esențial în această ecuație este situația internă din Iran. Presiunea economică este reală, dar nu produce automat flexibilitate politică. Dimpotrivă, există indicii că facțiunile dure câștigă influență, ceea ce limitează spațiul de manevră al diplomaților. În paralel, în Statele Unite persistă incertitudini privind limitele opțiunilor militare, dincolo de retorica oficială, ceea ce complică calculul strategic al administrației de la Washington. La rândul său, rolul Israelului adaugă un element suplimentar de imprevizibilitate, existând temeri că o eventuală nemulțumire față de cursul negocierilor ar putea genera o nouă criză regională. În aceste condiții, conturarea unui acord de pace presupune o schimbare de abordare de ambele părți. Potrivit lui Seyed Hossein Mousavian, fost oficial iranian implicat în dosarele de securitate, atât Teheranul, cât și Washingtonul trebuie să accepte compromisuri în două dosare sensibile: programul nuclear și controlul asupra Strait of Hormuz. Mai mult decât atât, o eventuală detensionare ar necesita construirea unei ordini regionale mai cooperative, ceea ce presupune nu doar negocieri bilaterale, ci și o recalibrare a relațiilor de putere în Orientul Mijlociu.
Dincolo de aspectele tehnice, obstacolul principal rămâne unul de percepție strategică. Atât Statele Unite, cât și Iranul continuă să opereze pe baza ideii că adversarul poate fi forțat să capituleze, o premisă pe care analiștii o consideră nerealistă. În lipsa unei recunoașteri reciproce a limitelor puterii proprii și a legitimității intereselor celuilalt, orice proces de negociere riscă să fie fragil și reversibil. Astfel, perspectiva imediată este una de echilibru instabil: un armistițiu prelungit, dar fără progrese substanțiale, și o competiție strategică în care fiecare parte încearcă să câștige timp și avantaj. Întrebarea nu este doar dacă negocierile vor fi reluate, ci în ce condiții și cu ce așteptări. În lipsa unei schimbări de paradigmă, riscul ca actuala pauză să fie doar o etapă înaintea unei noi escaladări rămâne ridicat.
Întrebarea care se pune este: cine conduce cu adevărat Republica Islamică și de ce pacea cu SUA este atât de greu de făcut? Pe 12 aprilie 2026, după 21 de ore de negocieri la Islamabad, vicepreședintele american JD Vance a urcat în Air Force Two fără un acord în buzunar. Delegația iraniană, condusă de președintele Parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf, și de ministrul de externe Abbas Araghchi, a plecat și ea fără niciun rezultat. Pakistanul, gazda negocierilor, a rămas șocat: credea că cele două părți erau aproape de un acord. Ce s-a întâmplat? Răspunsul nu se găsește în sala de negocieri de la hotelul Serena din Islamabad. Se găsește la Teheran, într-o luptă surdă pentru putere care macină conducerea Republicii Islamice de săptămâni de zile și care face aproape imposibilă luarea unei decizii coerente în cel mai greu moment din istoria regimului.
Totul a început cu o bombă americană. Pe 28 februarie 2026, loviturile aeriene americane și israeliene l-au ucis pe ayatollahul Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului de peste trei decenii. Moartea sa a lăsat în urmă un vid de putere pe care niciun succesor nu îl poate umple complet. Republica Islamică a Iranului este, prin construcție, o teocrație în care Liderul Suprem deține autoritatea finală asupra tuturor deciziilor de stat, de la politica externă la comanda militară. Fără el, sistemul funcționează după inerție și după raportul de forțe dintre instituțiile care îi supraviețuiesc. Succesiunea nu a fost niciodată rezolvată oficial. Fiul lui Khamenei, Mojtaba Khamenei, a preluat informal un rol de coordonare, dar nu deține autoritatea religioasă sau constituțională necesară pentru a fi Lider Suprem. În această zonă gri se desfășoară acum bătălia pentru sufletul Iranului. Generalul Vahidi este singurul oficial de rang înalt care menține acces direct la Mojtaba Khamenei și care transmite deciziile-cheie. Aceasta îi conferă o putere considerabilă.
Pe de o parte: generalul-maior Ahmad Vahidi, comandantul Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) este omul care a construit aparatul militar iranian timp de decenii. IRGC nu este doar o armată — este un imperiu economic, politic și ideologic care controlează sectoare întregi ale economiei iraniene și care are propriile rețele de influență în Liban, Irak, Siria și Yemen. Pentru Vahidi și pentru IRGC, negocierile cu SUA reprezintă o capitulare. Orice acord care nu garantează supraviețuirea programului nuclear iranian și ridicarea blocadei navale americane este inacceptabil. Cu atât mai mult cu cât IRGC se teme că un acord ar putea include condiții care i-ar diminua propria putere internă.
Pe de altă parte: Mohammad Bagher Ghalibaf, președintele Parlamentului fost comandant al Gardienilor Revoluției și primar al Teheranului, Ghalibaf a evoluat într-un fel pragmatic. El a condus personal delegația iraniană la Islamabad și a susținut public negocierile, fără să impună precondiții explicit. Aliatul său în această poziție este ministrul de externe Abbas Araghchi, un diplomat de carieră, cu doctoratul obținut în Marea Britanie, principalul arhitect al acordului nuclear din 2015. Araghchi a declarat după Islamabad că delegația iraniană era la un pas de un memorandum de înțelegere — și că SUA au mutat ștacheta în ultimul moment.
Mecanismul prin care lupta internă iraniană afectează negocierile a devenit vizibil pe 21 aprilie, când a doua rundă de discuții de la Islamabad a căzut înainte să înceapă. Conform The Wall Street Journal, oficialii iranieni confirmaseră inițial că vor participa la negocieri. Totul era aranjat. Apoi IRGC a intervenit. Sub presiunea militarilor, Iranul a introdus o precondiție de ultim moment: Statele Unite trebuie să ridice blocada navală a porturilor iraniene înainte ca negocierile să înceapă măcar. Este o condiție pe care Washingtonul nu o putea accepta — blocada este principala carte de negociere a SUA. Regimul iranian a adoptat precondiția ca poziție oficială, semn că Vahidi și aliații săi din IRGC aveau, în acel moment, mâna câștigătoare în lupta internă. Rezultatul: vicepreședintelui Vance i s-a anulat zborul spre Islamabad. Mediatorii pakistanezi au rămas cu diplomația în mână, încercând să reconstruiască o punte pe care Teheranul tocmai o dinamitase. „Nu ar trebui să ne așteptăm să ajungem la un acord într-o singură sesiune. Nimeni nu a avut o astfel de așteptare.” — Esmaeil Baghaei, purtător de cuvânt al MAE iranian, 12 aprilie 2026
Dincolo de lupta dintre Ghalibaf și Vahidi, există constrângeri structurale care fac orice acord extrem de dificil.
În primul rând, legitimitatea ideologică. Republica Islamică a fost construită pe o retorică de rezistență în fața imperialismului american. A negocia cu SUA — și mai ales a face concesii în fața lor — este perceput în cercurile conservatoare ale regimului ca o trădare a revoluției din 1979. Orice lider iranian care semnează un acord cu Washingtonul își asumă un risc politic imens în interiorul propriului sistem.
În al doilea rând, programul nuclear. SUA cer abandonarea completă a oricărui program de îmbogățire a uraniului, inclusiv în scop civil. Iranul consideră aceasta o linie roșie absolută. Araghchi a declarat că nu poate fi vorba de renunțarea la dreptul la energie nucleară. Decalajul dintre cele două poziții este imens — mai mare decât în negocierile care au durat ani și au dus la acordul din 2015.
În al treilea rând, sunt mandatarii regionali. Hezbollah, Houthi și grupurile irakiene pro-iraniene reprezintă pentru IRGC nu doar instrumente geopolitice, ci surse de venit, rețele de influență și, în ultimă instanță, garanția că Iranul rămâne o putere regională chiar dacă este slăbit militar. Renunțarea la acești mandatari, cerută implicit de SUA, ar însemna pentru IRGC autodesființarea propriului imperiu.
O concluzie putem trage la ora actuală: războiul cu Iranul se află într-un punct de echilibru fragil. Încetarea focului prelungită de Trump oferă o fereastră, dar fereastra se închide. Problema nu este că Iranul nu vrea pace — unii dintre liderii săi, evident, o doresc. Problema este că sistemul politic iranian este, în acest moment, incapabil să producă un consens intern în jurul unui acord. Atât timp cât Vahidi și IRGC mențin accesul privilegiat la succesorul informal al lui Khamenei și pot bloca orice inițiativă diplomatică prin impunerea de precondiții de ultim moment, Ghalibaf și Araghchi nu pot semna nimic. Ei pot negocia, pot fi aproape de un acord, pot declara că sunt la centimetri de un memorandum — dar nu pot încheia. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu au autoritatea finală. Pacea cu Statele Unite este posibilă. Dar ea va necesita fie o victorie clară a pragmaticilor asupra IRGC în lupta internă — ceea ce nu s-a produs încă —, fie o deteriorare atât de severă a situației militare și economice iraniene încât chiar și Vahidi să nu mai aibă altă opțiune. Ambele scenarii sunt posibile. Niciunul nu este iminent.
