Am început să scriu despre Asia iar in final am ajuns la un post scriptum-ul pe care fiecare militar din conducerea Ministerului Apărării ar trebui să-l citească cu mare atenție ca nu cumva să ieșim din nou pe locul doi. Hai să lăsam Dunărea acum și să trecem la problemele de securitate națională pe termen lung. Hai să nu mai numărăm dronele pentru că ele vor survola zona Dobrogei până la terminare războiului din Ucraina. Trebuie să-i învățați pe ministrul Apărării și pe cel de la Externe să deosebească trebuirile de partid de afacerile militare de securitate națională. Hai să ne trezim! Suntem totuși pe frontul estic al Europei.
Frontul din Asia
O epavă din al Doilea Război Mondial, eșuată deliberat pe un recif din Marea Chinei de Sud, a devenit anul acesta din nou barometrul cel mai fidel al raportului de forțe din Asia-Pacific. Sierra Madre, nava filipineză folosită din 1999 ca avanpost simbolic pentru a marca suveranitatea Manilei asupra Second Thomas Shoal, a fost luna trecută înconjurată de o navă a Gărzii de Coastă chineze, ai cărei oameni au recurs la bastoane de lemn împotriva militarilor filipinezi de pază, provocând răni la cap. Incidentul, cel mai grav de acest tip din ultimii ani, s-ar fi putut transforma, în orice alt moment al ultimului deceniu, într-o criză diplomatică majoră, cu Washingtonul mobilizat vizibil în sprijinul celui mai vechi aliat al său din Asia de Sud-Est. În august 2026, el a trecut aproape neobservat în fluxul global de știri, eclipsat de un război american-israelian împotriva Iranului care a consumat rachete, interceptoare și, mai ales, capitalul de atenție al unei administrații care nu poate, structural, privi în două direcții deodată.
Coincidența temporală dintre epuizarea arsenalelor americane în Orientul Mijlociu și testul chinez, din prima jumătate a lunii iulie, al unei rachete balistice intercontinentale cu focos fals, lansată dintr-un submarin cu propulsie nucleară spre Pacific, nu are nevoie de nicio interpretare conspirativă pentru a fi relevantă strategic. Ea ilustrează, cu o claritate rareori oferită de evenimente reale, teza centrală a oricărei doctrine de descurajare: capacitatea unei puteri de a proteja simultan mai mulți aliați depinde nu doar de mărimea arsenalului, ci de disponibilitatea lui în momentul potrivit. Atacurile iraniene cu rachete și drone i-au forțat pe soldații americani să evacueze baze din regiune și au distrus instalații întregi – un indiciu, remarcă analiștii citați de The New York Times, al ceea ce ar putea realiza o armată chineză, incomparabil mai puternică decât cea iraniană, într-un conflict pentru Taiwan sau pentru insulele disputate din Marea Chinei de Sud.
Retorica oficială a administrației Trump nu a lăsat, cel puțin la nivel declarativ, nicio urmă de ezitare. Subsecretarul Apărării pentru politică, Elbridge Colby, a promis la Manila, pe 10 august, menținerea unei „posturi de descurajare prin interdicție” de-a lungul primului lanț de insule – formula tehnică prin care Pentagonul desemnează linia Japonia-Taiwan-Filipine ca prag dincolo de care expansiunea chineză ar fi contracarată militar. Secretarul de Stat Marco Rubio a mers și mai departe, respingând ferm orice pretenție ca „ape internaționale” să intre sub controlul unei singure țări. Dar declarațiile de la microfon coexistă, în aceeași săptămână, cu închiderea unor consulate americane în Japonia și Indonezia și cu o mesagerie insistentă adresată aliaților asiatici – cheltuiți mai mult pe apărare, integrați-vă armatele cu a noastră, nu încercați „să ne excludeți sau să ne înlocuiți” – care sună mai degrabă a preambul pentru retragere graduală decât a angajament reînnoit.
Ambiguitatea structurală a acestei perioade își are, de altfel, un vârf simbolic ușor de identificat: summit-ul de la Beijing din luna mai, în cadrul căruia președintele Trump și-a exprimat admirația pentru omologul său chinez, Xi Jinping, și a pus bazele unei vizite de stat a acestuia la Washington, programată pentru sfârșitul lui septembrie. Termenul folosit informal pentru arhitectura pe care Trump pare să o urmărească – „G2”, un condominium informal al celor două superputeri – răstoarnă un consens bipartizan construit laborios la Washington în ultimul deceniu, care trata Beijingul drept rival strategic de gestionat prin coaliții regionale, nu drept partener de negociat de la egal la egal. Pentru capitale precum Manila, Tokyo sau Hanoi, semnalul e greu de ratat: un aliat care admiră deschis adversarul pe care ar trebui să-l descurajeze devine, prin însăși logica descurajării, un aliat mai puțin credibil.
Reprezentantul democrat Gregory Meeks a numit rezultatul „un eșec colosal pentru interesele SUA în regiune” și „un cadou pentru China”, iar analiza sa, deși vine dintr-o poziție de opoziție politică internă, se sprijină pe fapte greu de contestat: absența unei viziuni economice americane pentru Asia de Sud-Est de la retragerea bipartizană din Parteneriatul Trans-Pacific promovat de administrația Obama, un război comercial ale cărui tarife au lovit inclusiv economii aliate, și un vid pe care China l-a umplut metodic, devenind principalul partener comercial pentru majoritatea statelor din regiune. Pentru statele aflate în prima linie a competiției cu Beijingul, dilema devine tot mai vizibilă: au nevoie de scutul militar american, dar resimt tot mai acut absența unei oferte economice și strategice a Washingtonului capabile să concureze cu influența în creștere a Chinei. Contrastul cu abordarea administrației anterioare, oricât de imperfectă a fost și ea, e instructiv tocmai pentru că arată ce înseamnă, în termeni concreți, prezența americană continuă: aducerea Japoniei într-o coaliție trilaterală de securitate cu Filipinele, extinderea accesului trupelor americane la nouă baze filipineze din apropierea Taiwanului, testarea în mai a unui lansator de rachete Typhon pe teritoriu filipinez – o demonstrație de forță explicit gândită pentru un scenariu de invazie a Taiwanului – și, simbolic, vizita vicepreședintei Kamala Harris din 2022 pe insula Palawan, la un sit al Gărzii de Coastă, menită să transmită exact semnalul pe care absența actuală îl subminează. Cooperarea militară nu s-a oprit complet sub Trump, iar exercițiile multinaționale din iunie, la care Filipinele au invitat pentru prima dată de la al Doilea Război Mondial trupe japoneze pe solul lor, arată că Manila continuă să-și construiască o rețea de descurajare – dar tot mai mult ca hedging față de o Americă a cărei constanță nu mai poate fi presupusă, nu ca extensie liniară a unei alianțe de neclintit.
Mecanismul descris aici – o putere hegemonică ale cărei angajamente de securitate simultane depind de resurse finite, testate concomitent pe mai multe teatre de un adversar sau o coaliție de adversari care nu au aceeași constrângere – nu este specific Pacificului. El reproduce, cu actori schimbați, exact logica pe care România și restul flancului estic al NATO au motive să o urmărească din 2022 încoace: fiecare rachetă interceptoare consumată deasupra Israelului sau Iranului este, indirect, o rachetă mai puțin disponibilă pentru Europa de Est în cazul unei crize simultane; fiecare oră de atenție prezidențială americană dedicată Orientului Mijlociu sau unui summit G2 cu Beijingul este o oră nededicată flancului estic. Diferența, deocamdată favorabilă europenilor, e că războiul din Ucraina a produs deja o mobilizare occidentală mai coerentă decât cea vizibilă azi în Asia – dar avertismentul din relatarea lui Wong rămâne valabil simetric: credibilitatea descurajării nu se măsoară în comunicate, ci în capacitatea dovedită de a fi prezent, cu resurse reale, în mai multe locuri deodată, atunci când adversarii – fie ei Moscova sau Beijing – aleg tocmai momentul de suprasolicitare americană pentru a testa limitele.
Pentru București, lecția practică e dublă. Pe de o parte, exemplul filipinez confirmă că aliații care își diversifică activ propriile capacități de descurajare – prin cheltuieli de apărare crescute, prin coaliții regionale suplimentare, prin parteneriate economice care nu depind exclusiv de Washington – rămân mai puțin vulnerabili la fluctuațiile de atenție americană decât cei care mizează totul pe o singură relație bilaterală. Pe de altă parte, episodul arată limpede că angajamentul american, oricât de solid pe hârtie printr-un tratat sau prin Articolul 5, este în ultimă instanță o resursă limitată, alocată acolo unde criza e mai zgomotoasă în momentul respectiv. Pentru un stat de linia întâi precum România, concluzia nu este alarmistă, ci strict operațională: capacitatea proprie de apărare, interoperabilitatea cu aliații europeni și investiția în producția indigenă de muniție și sisteme de apărare aeriană nu mai sunt opțiuni de politică, ci asigurări împotriva exact tipul de dispersare a atenției americane pe care Asia de Sud-Est îl trăiește acum, în timp real.
Post Scriptum:
Pentru București, lecția care vine din Pacific este mai apropiată decât pare. Problema nu este dacă Statele Unite abandonează Europa, ci câte crize majore poate susține Washingtonul simultan cu aceleași stocuri de rachete, sisteme antiaeriene, nave, avioane, informații și resurse politice. Iranul fixează forțe și muniții americane în Orientul Mijlociu, China testează limitele sistemului de alianțe al Washingtonului în Indo-Pacific, iar Rusia are toate motivele să urmărească atent momentul în care această dispersare începe să producă vulnerabilități pe flancul estic al NATO.
Polonia pare să fi înțeles această schimbare mai repede decât o bună parte a Europei. Radosław Sikorski nu propune dispariția NATO și nici construirea peste noapte a unei armate europene care să concureze cu Alianța. Dimpotrivă, ministrul polonez de Externe consideră ideea unei armate federale a UE nerealistă, pentru simplul motiv că statele europene nu își vor contopi armatele naționale. În locul acestei construcții aproape imposibile politic, el propune ceva mult mai concret: o „Legiune Europeană”.
În concepția lui Sikorski, aceasta ar putea începe ca o unitate de nivel brigadă, alcătuită din voluntari proveniți din statele membre ale Uniunii și, eventual, din țările candidate. Ar urma să fie finanțată din bugetul european și să ofere Bruxelles-ului ceea ce îi lipsește astăzi: o forță militară comună, disponibilă efectiv pentru intervenție, nu 27 de armate naționale care trebuie adunate politic de fiecare dată când apare o criză. Sikorski a precizat însă și limita proiectului: o asemenea brigadă nu ar putea descuraja singură Rusia, dar ar putea interveni în crize de intensitate mai redusă, inclusiv în Balcani sau Africa de Nord.
Aici se află însă adevărata semnificație strategică a ideii. Legiunea nu trebuie privită drept embrionul unei armate europene care înlocuiește NATO, ci drept începutul unei capacități europene de a acționa fără ca pentru fiecare criză să fie necesară prezența militară americană. Dacă europenii pot gestiona singuri o parte dintre amenințările de intensitate redusă din vecinătatea lor, Washingtonul își poate concentra resursele strategice asupra amenințărilor pe care numai Statele Unite le pot contrabalansa la scară globală. Inclusiv Sikorski leagă această idee de investițiile europene în apărare și de instrumentul SAFE, pe care îl vede completat de existența unei unități militare europene.
Pentru România, această discuție ar trebui să fie deosebit de importantă. Bucureștiul are deja două relații strategice care pot deveni componente ale unei asemenea arhitecturi: Polonia la nord și Turcia la sud. Polonia construiește una dintre cele mai puternice capacități militare terestre ale Europei și împinge continentul spre asumarea unei responsabilități mai mari pentru propria apărare. Turcia controlează accesul dintre Marea Neagră și Mediterana și își extinde simultan rețeaua de securitate spre Caucaz, Orientul Mijlociu și Marea Roșie. România se află geografic exact între aceste două centre de putere regională.
De aceea, întrebarea pentru București nu mai este doar ce valoare declarativă au parteneriatele strategice cu Polonia și Turcia, ci ce capacități militare concrete putem construi împreună cu ele: apărare antiaeriană și antidronă, supravegherea Mării Negre, schimb de informații în timp real, mobilitate militară pe axa nord–sud, producție de muniție, drone, sisteme navale și exerciții comune. O eventuală Legiune Europeană ar reprezenta încă un strat al acestei arhitecturi, nu un substitut pentru NATO.
Există și o ironie strategică aici. Europa discută despre Legiunea Europeană tocmai în momentul în care America descoperă cât de greu este să fie simultan putere dominantă în Pacific, garant al securității Israelului și al Golfului și principalul pilon militar al NATO. Problema nu mai este voința declarată a Washingtonului, ci aritmetica resurselor.
Iar acesta este punctul în care Second Thomas Shoal, Iranul, Varșovia și Marea Neagră ajung să facă parte din aceeași poveste. Dacă Beijingul poate profita de faptul că Washingtonul este absorbit de Iran, Moscova poate face exact același calcul atunci când resursele americane sunt concentrate în Pacific sau Orientul Mijlociu. „Legiunea Europeană” propusă de Sikorski este, din această perspectivă, mai mult decât o idee poloneză despre viitorul apărării UE: este simptomul unei Europe care începe să înțeleagă că nu mai poate cere Americii să fie simultan peste tot.
Pentru România, concluzia ar trebui să fie foarte concretă: nu avem nevoie de mai puțină Americă, ci de mai multă Europă capabilă militar, tocmai pentru ca America să poată rămâne acolo unde este indispensabilă. Iar dacă Polonia începe să transforme această idee într-un proiect politic european, Bucureștiul ar trebui să fie printre statele care îl modelează de la început, nu printre cele care întreabă, după ce arhitectura a fost construită de alții, unde este locul României.
