Mi-am permis astăzi o analiză a unui material a lui Richard Haass. El este una dintre cele mai influente voci ale politicii externe americane din ultimele trei decenii. Am avut prilejul să-l cunosc la o prelegere la Harvard unde am fost student.
Harvard Kennedy School (HKS) – cunoscută informal ca JFK School sau Kennedy School – este una dintre cele mai prestigioase școli de politici publice și guvernare din lume. Fondată în 1936, a primit numele lui John F. Kennedy în 1966, la câțiva ani după asasinarea președintelui. Este parte integrantă a Universității Harvard din Cambridge, Massachusetts. Formează lideri pentru sectorul public, privat și nonprofit – diplomați, miniștri, funcționari internaționali, jurnaliști, activiști. Oferă programe de masterat (MPP, MPA), doctorate și programe executive pentru lideri aflați deja în funcții. Găzduiește instituții de referință precum Belfer Center for Science and International Affairs – focusat pe securitate internațională și politică nucleară – și Shorenstein Center on Media, Politics and Public Policy. Alumni notabili Ban Ki-moon, Kofi Annan, numeroși miniștri de externe și finanțe din zeci de țări, precum și jurnaliști și lideri din sectorul privat ba chiar și militari.
De la noi, din ce cunosc eu, au fost Mircea Geoană și Alteța Sa Regală Principele Radu. Richard Haass a studiat la Oxford, nu la Kennedy School, dar instituția sa – Council on Foreign Relations – colaborează frecvent cu HKS, iar mulți dintre fellows și analiștii CFR au trecut prin programele Kennedy School. Este, pe scurt, locul unde se formează și se întâlnesc arhitecții politicilor globale. Am avut această șansă uluitoare să fiu acolo. Probabil că din acestă cauza sunt controversat, lăsând la o parte măgăria pusă în spatele meu la Revoluție. De ce Revoluție? Pentru că a fost! A fost ea preluată de cei care au condus ulterior. Da. Au profitat cei care aveau cunoștințele necesare dar era și o mare bulversare în societate românească ieșită din ”tunelul existenței comuniste”. Nu mai comentez pentru că fiecare din cei care am participat nu cunoaștem decât fragmentele pe care le-am trăit. Povestitori sunt mulți. Interese și mai multe. Rămân istoricii să dezlege șirul real al evenimentelor.
Richard Haass un om jovial dar extrem de atent la detaliile geopoliticii globale. Câteva elemente definitorii ale acestuia: Cariera- A condus Council on Foreign Relations timp de 20 de ani (2003-2023), cea mai prestigioasă instituție de politică externă din SUA. Înainte de aceasta, a servit sub mai mulți președinți – republicani și democrați – inclusiv ca director pentru planificarea politicii la Departamentul de Stat sub Colin Powell și ca coordonator al politicii față de Afganistan după 11 septembrie. Conceptul de „War of Choice” -Cartea sa din 2009 – War of Necessity, War of Choice – a devenit un reper intelectual. Distincția sa între războaie necesare (cel din Golf din 1991) și războaie de alegere (Irak 2003) a influențat profund dezbaterea academică și politică americană. Poziționarea politică-Este republican moderat – o specie pe cale de dispariție în America actuală. A criticat dur atât aventurismul militar republican, cât și izolaționismul trumpist. Stilul – Scrie clar, fără jargon, cu o răceală analitică rară. Nu moralizează excesiv – diagnostichează. Este tipul de analist care îți spune ce este, nu neapărat ce ar trebui să fie. Relevanța actuală – La 73 de ani, rămâne una dintre puținele voci care pot critica deopotrivă Moscova, Washingtonul și Teheranul fără să fie acuzat de partizanat.
Războaiele care nu se termină conform planului
Există o categorie aparte de erori geopolitice – cele pe care istoricii le numesc „războaie de alegere”. Nu războaie impuse de circumstanțe, nu răspunsuri la agresiuni existențiale, ci decizii deliberate ale unor lideri care au calculat greșit. Vladimir Putin a ales să invadeze Ucraina convins că Kievul va cădea în câteva zile. Donald Trump și Benjamin Netanyahu au ales să atace Iranul convinși că regimul de la Teheran va imploda sub presiunea militară. Ambele calcule s-au dovedit fundamental eronate. Și acum ambii lideri se confruntă cu cea mai dificilă întrebare a conducerii: cum ieși dintr-un război pe care nu l-ai câștigat, fără să pari că l-ai pierdut? Richard Haass, fostul președinte al Council on Foreign Relations și unul dintre cei mai lucizi analiști ai politicii externe americane, a formulat această dilemă cu o claritate rar întâlnită în dezbaterea publică actuală. Atât Putin, cât și Trump au pornit conflicte pe care se așteptau să le câștige rapid și decisiv. Ambii se confruntă acum cu realitatea că ipotezele lor s-au dovedit false. Și ambii trebuie să aleagă între continuarea unui drum fără ieșire și acceptarea unui compromis pe care nimeni nu și l-ar fi imaginat la începutul aventurii militare.
Putin: visul amânat
În cazul Rusiei, semnele de uzură sunt vizibile cu ochiul liber. Zeci de mii de victime pe lună. O economie devastată de sancțiuni și de costurile enorme ale mobilizării. Un lider care nu mai poate apărea în public fără teama unui atac cu drone ucrainene – o umilință simbolizată perfect de reducerea paradei militare de 1 Mai, din îngrijorarea că echipamentele prețioase ar putea fi distruse. Presa occidentală a notat că Kremlinul traversează cea mai dificilă perioadă din cei peste douăzeci de ani de conducere ai lui Putin. The Economist a scris că economia rusă, deși mai rezistentă decât se anticipase inițial, arată semne clare de deteriorare structurală – inflație în creștere, lipsă de forță de muncă, deficit bugetar care se adâncește pe fondul prețurilor petrolului mai mici decât cele estimate. Financial Times a raportat că elitele militare ruse manifestă o frustrare tot mai mare față de managementul războiului, deși această nemulțumire rămâne, deocamdată, departe de a reprezenta o amenințare directă la adresa puterii lui Putin. Haass consideră că Putin va trebui, mai devreme decât mai târziu, să accepte un armistițiu care reflectă realitățile de pe câmpul de luptă. Va putea prezenta Crimeea și teritoriile ocupate din estul Ucrainei drept câștiguri. Va putea susține că este o pauză, nu o capitulare. Dar esența rămâne aceeași: visul reconstituirii sferei de influență sovietice în Ucraina va trebui amânat indefinit. Alternativa – continuarea unui război care riscă să devină pentru Rusia ceea ce Afganistanul a fost pentru Uniunea Sovietică – este și mai sumbră.
Trump: capcanele unui succes incomplet
Situația lui Trump este, în unele privințe, mai complicată. Spre deosebire de Putin, el nu se confruntă cu perspectiva imediată a unor pierderi teritoriale. Dar războiul cu Iranul nu a atins niciunul dintre obiectivele sale declarate: regimul de la Teheran nu s-a prăbușit, programul nuclear iranian nu a fost eliminat, iar Strâmtoarea Ormuz rămâne disputată și parțial închisă, cu consecințe economice globale tot mai grave. Presa americană a documentat detaliat costurile acumulate. Pentagonul a avertizat că stocurile de rachete sofisticate au fost semnificativ epuizate și că reconstituirea lor poate dura ani. Pierderile americane sunt estimate la 25 de miliarde de dolari iar după alți autori la 65 miliarde. Prețul petrolului a urcat la peste 110 dolari pe baril – aproape dublu față de nivelul de dinainte de război – lovind direct buzunarele americanilor obișnuiți. Sondajele arată că 59% dintre americani consideră că Trump nu are acuitatea mentală necesară pentru a conduce țara în timp de război, iar aprobarea sa generală a scăzut semnificativ față de începutul mandatului. Haass argumentează că contururile unui acord negociabil există și că ambele părți au interese puternice în a-l încheia.
Propunerea sa – o abordare „Strâmtoarea întâi” – implică acceptarea colectivă a Hormuz-ului ca arteră internațională, crearea unei autorități comune de supraveghere care să includă Iranul fără a-l lăsa să o domine, o structură modestă de taxe de tranzit și o linie directă pentru gestionarea incidentelor. Negocierile nucleare ar urma fie simultan, fie secvențial – cu un acord care ar dilua sau exporta uraniul iranian îmbogățit, ar stabili un plafon pentru viitoarea îmbogățire și ar reintroduce inspectorii internaționali. Stimulentele sunt clare: Iranul primește reluarea exporturilor de petrol și reducerea sancțiunilor. SUA obțin redeschiderea Strâmtorii și scăderea prețurilor la energie. Dar calea politică este extrem de îngustă pentru Trump. A accepta un Iran neînfrânt și nedezarmat înseamnă a recunoaște implicit că războiul nu și-a atins obiectivele. Este o pastilă amară pentru un lider care a promis că va „șterge Iranul de pe fața pământului” și care a vorbit despre schimbarea de regim ca despre un obiectiv realizabil.
Europa: prima victimă colaterală a capriciului american
Dincolo de cele două conflicte principale, Haass semnalează o a treia criză în desfășurare, mai puțin vizibilă dar potențial mai durabilă în consecințe: retragerea treptată a Americii din angajamentele sale europene. Anunțul retragerii a cel puțin 5.000 de soldați americani din Germania – motivat nu de considerente strategice, ci de supărarea lui Trump față de comentariile critice ale cancelarului Merz privind războiul din Iran – a provocat un val de îngrijorare în capitalele europene. Haass o califică drept ceea ce este: o decizie politică, nu strategică, luată din răzbunare, cu consecințe care depășesc cu mult disputa bilaterală americano-germană. The Guardian a scris că anunțul a consolidat convingerea liderilor europeni că era dependenței de umbrela de securitate americană se apropie de sfârșit. Politico Europe a raportat că mai multe guverne europene accelerează planurile de cheltuieli pentru apărare și că discuțiile despre o forță militară europeană autonomă – mult timp tratate ca un exercițiu academic – capătă acum o urgență practică. Franța și Germania, în ciuda tensiunilor bilaterale, par să conveargă spre recunoașterea că apărarea europeană nu mai poate fi subcontractată Washingtonului.
Haass concluzionează cu o observație dură: europenii ar fi înțelepți să-și integreze eforturile de apărare și să includă Ucraina – acum probabil cea mai experimentată armată din Europa – în planificarea lor. „Lumea post-americană se conturează rapid”, scrie el, cu o sobrietate care spune mai mult decât orice analiză elaborată.
Ieșirea din groapă
Există o temă comună care traversează toate aceste crize: liderii care au săpat gropi adânci pentru ei înșiși, pentru țările lor și pentru lume, și care trebuie acum să găsească o cale de ieșire demnă. Pentru Putin, ieșirea înseamnă să vândă un armistițiu drept o victorie parțială, câștigând timp pentru a reconstitui forțele și a supraviețui politic. Pentru Trump, înseamnă să prezinte un acord negociat drept o realizare diplomatică, acoperind eșecul obiectivelor inițiale cu retorica unui „cel mai bun acord” – o specialitate a casei. Pentru Europa, înseamnă să transforme o criză de securitate într-o oportunitate de emancipare strategică. Niciuna dintre aceste căi nu este glorioasă. Niciuna nu validează deciziile care au dus la situația actuală. Dar toate sunt preferabile alternativei – escaladarea necontrolată a unor conflicte care amenință să devină ceva mult mai costisitor și mai periculos decât sunt deja. Haass citează, la finalul analizei sale, un episod sportiv aparent banal: un jucător de golf care și-a aplicat o penalizare pe care nimeni altcineva nu o văzuse, pierzând o lovitură care ar fi putut fi decisivă. „Caracterul este ceea ce faci când nimeni altcineva nu se uită.” Este o metaforă pentru o calitate care pare să lipsească din toate capitalele implicate în crizele actuale – curajul de a face lucrul corect chiar și atunci când este costisitor, chiar și atunci când nu ești obligat. Istoriile nu sunt judecate după intențiile cu care au fost pornite, ci după înțelepciunea cu care au fost încheiate. Putin, Trump și, în felul său, Merz, se află în fața acestui test. Rezultatul va defini nu doar mandatele lor, ci și arhitectura lumii pentru deceniile care urmează.
