Codul Urbanismului a trecut miercuri de Camera Deputaților, iar de la minister a curs un singur mesaj de bucurie. Mai puțină birocrație, autorizații în 65 de zile în loc de opt luni, un ghișeu unic digital care rezolvă tot.
Ce nu spune comunicatul e că legea mută puterea de la primăriile de sector direct la Primăria Capitalei, că e semnată de un ministru interimar, că pe litoral aceeași reformă își dă singură cinci ani răgaz să se aplice, că taxa pusă pe dezvoltatori ajunge, ca de obicei, tot în buzunarul cumpărătorului, și că ghișeul unic digital promis pentru autorizații vine la doar câteva săptămâni după ce statul și-a văzut cadastrul spart de hackeri.
Codul Urbanismului mută puterea de la primării direct la Primăria Capitalei
De la 1 noiembrie 2028, toate certificatele de urbanism și toate autorizațiile de construire din România se vor emite exclusiv de la Primăria Municipiului București. Nu la primăria de sector unde ai depus dosarul până acum. La PMB.
Specialiștii care lucrează azi la sectoare urmează să fie transferați acolo, iar metodologia exactă a acestei reorganizări abia urmează să fie aprobată, undeva până în iulie anul viitor. Cu alte cuvinte, se decide azi cine pierde puterea, și se lasă pe mai târziu cum anume se face transferul și cine rămâne fără post. Plus că până în 2028 se mai schimbă câteva guverne, care sigur nu vor fi de acord cu modificările astea.
Și cine semnează această mutare istorică de competențe? Un ministru interimar. Cseke Attila conduce Ministerul Dezvoltării cu titulatura de interimar, dar asta nu l-a oprit să anunțe o reformă care rescrie 21 de acte normative și centralizează urbanismul unei țări întregi într-o singură primărie.
De ce se ia o decizie de o asemenea anvergură, cu efecte pe termen lung asupra a mii de angajați și milioane de cetățeni, printr-un mandat provizoriu? Și, mai important, cine răspunde peste doi ani, când se vede cum a ieșit reorganizarea, dacă cel care a semnat-o nici nu mai e la minister?
Codul Urbanismului promite viteză, dar amână realitatea pe litoral cu cinci ani
Codul Urbanismului, spun oficialii, reduce birocrația și scurtează termenele la fiecare pas. Planurile urbanistice generale, de la trei sau cinci ani la fix un an. Planurile de detaliu, de la luni întregi la una sau două săptămâni. Studiile de fezabilitate, de la șase luni la trei săptămâni. Numai că exact aceeași reformă, cea care se laudă cu viteza, admite pentru litoralul românesc un termen de până la cinci ani pentru aprobarea reglementării specifice zonei, prin Codul Amenajării Teritoriului, Urbanismului și Construcțiilor.
Litoralul e, nu întâmplător, zona cu cele mai multe abuzuri de construcție din ultimii 20 de ani: terase ridicate direct pe plajă, hoteluri crescute peste limitele legale și la propriu peste noaste, front la mare ocupat ilegal.
Și tocmai acolo, unde ar fi nevoie de cea mai strictă reglementare cât mai repede, legea își dă singură voie la 5 ani de tergiversare. Restul țării primește autorizații în două luni, litoralul primește o jumătate de deceniu de „reglementare specifică”. Dacă asta nu e o recunoaștere tacită că nimeni nu vrea să se atingă serios de interesele de pe litoral, atunci ce este?
972 de milioane de motive să nu pui prea multe întrebări
Ministrul interimar al Dezvoltării, Cseke Attila, a explicat chiar el, în comunicatul oficial, de ce se grăbește totul: „Codul Urbanismului aduce simplificări substanțiale în domeniul construcțiilor, dar și rigoare și responsabilitate pentru instituțiile publice implicate. Digitalizăm procesele de avizare, legea oferă siguranță în amenajarea localităților în care trăim și înseamnă 972 de milioane de euro din fonduri nerambursabile, pe care România nu le va pierde prin adoptarea acestui jalon inclus în PNRR.”
Adică cu alte cuvinte, pe care și omul de rând le poate înțelege, legea trebuie votată acum, nu pentru că e gata pusă la punct, ci pentru că e un jalon din PNRR și România riscă să piardă bani europeni dacă întârzie. Nu se vorbește despre o lege gândită temeinic, cu ani de consultări. Ci se vorbește despre un termen de bifat la Bruxelles.
Iar când motorul din spatele unei reforme e un deadline financiar, nu calitatea actului normativ, primul lucru care se sacrifică e tocmai dezbaterea reală, cu arhitecți, primării, ONG-uri și cetățeni care ar avea, poate, altă părere decât graba ministerului. Nu mai zicem și de faptul că avem datorii de ne îngropăm la propriu în ele, iar prioritare sunt altele acum. Asta o lasă, ca de fiecare dată, pe cel mai jos loc, în speranța în care românii nu se mai uită în portofelele oricum goale.
Cine va plăti taxa pusă pe dezvoltatori
Legea prevede că dezvoltatorii care ridică peste 500 de unități locative în marile orașe vor plăti o taxă pentru infrastructura locală, bani din care ar urma să iasă grădinițe, creșe și școli pentru viitorii locatari. Dar nicăieri nu apare cine calculează taxa, cine o colectează, cine verifică dacă banii chiar ajung la o grădiniță și nu în alt buzunar.
Iar istoria taxelor de acest fel în România e simplă. Dezvoltatorul nu scade din profit, adaugă taxa la prețul apartamentului și trece factura mai departe. Cumpărătorul plătește taxa, dezvoltatorul rămâne cu marja intactă, iar autoritatea locală capătă un argument nou de imagine, „am adus responsabilizarea marilor dezvoltatori”, fără să fi rezolvat nimic la firul ierbii. Dacă statul chiar voia să protejeze viitorii locatari, mecanismul de transparență ar fi trebuit să fie prima linie din lege, nu o frază vagă într-un comunicat de presă.
La sate, o notificare ține loc de control
În mediul rural, reforma introduce o procedură de notificare a autorităților locale, cu termen de 15 zile, în locul autorizației clasice, pentru garaje, terase acoperite, pergole, bucătării de vară și anexe sub 50 de metri pătrați. Pentru casele de locuit de până la 150 de metri pătrați, se pot folosi proiecte proprii sau proiecte tip dintr-un catalog realizat pe regiuni istorice, prin concursuri organizate cu Ordinul Arhitecților.
Simplificarea sună bine pentru omul care vrea o casă fără să aștepte 8 luni un funcționar și ăla vai mama lui. Dar legea mută și răspunderea legală integral către proiectanți și specialiștii implicați în avizare. Statul se retrage din verificare și lasă responsabilitatea, în caz că ceva se prăbușește sau nu respectă normele, exclusiv în cârca arhitectului sau inginerului care a semnat planul. Funcționarul care ar fi trebuit să verifice dosarul dispare din ecuație tocmai când ar putea fi tras la răspundere.
Ghișeul unic digital, promis la câteva săptămâni după ce statul și-a văzut cadastrul spart
Toată reforma se sprijină pe o platformă digitală națională prin care ar urma să treacă certificatele de urbanism, avizele și autorizațiile de construire ale întregii țări. Un singur loc, un singur cont, toate datele despre proprietăți și construcții din România. Numai că exact instituția soră, cea care ține evidența proprietăților, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, a fost lovită în această vară de un atac cibernetic de tip ransomware, iar o parte din infrastructura ei a fost criptată și ștearsă, cu servicii care nu au putut fi restabilite integral nici o săptămână mai târziu.
În ultimii doi ani, sute de sisteme informatice ale multor alte instituții publice au fost afectate de atacuri similare. În acest peisaj, promisiunea unui ghișeu unic, digital, centralizat, cu toate certificatele și autorizațiile de construire ale românilor într-un singur loc, nu sună a soluție. Sună a următoarea țintă anunțată din timp.
Codul Urbanismului promite, pe hârtie, un stat mai rapid și mai puțin birocratic. În realitate, mută puterea într-o singură primărie, lasă litoralul la mila acelorași interese de până acum, transformă o taxă de responsabilizare într-un cost ascuns pentru cumpărători, retrage statul din verificarea caselor de la țară și pune toate datele urbanistice ale țării într-un singur loc, exact atunci când statul tocmai a demonstrat, cu cadastrul spart, că nu știe să apere ce are deja online. Și atunci ne întrebăm dacă ne mai dorim digitalizare pentru țara noastră sau doar așteptăm la mila ,,IT-știlor pricepuți” să nu ni se mai fure datele?
