Cei mai puternici lideri ai Iranului sunt eliminați unul câte unul prin operațiuni militare israeliene și americane. Ultima victimă revendicată de Israel este Ali Larijani, șeful securității iraniene.
Armata israeliană l-a ucis și pe comandantul forței paramilitare Basij, Gholamreza Soleiman, o altă figură influentă de linie dură. Dar chiar succesul acestei campanii de asasinate țintite ridică întrebări mai profunde – și până acum fără răspuns – despre scopul final.
Decapitarea întregii conduceri este cu adevărat cea mai rapidă cale de a produce o schimbare de regim? Poate fi soluția pentru problemele Iranului?
Nu există prea multe motive de optimism. Ali Khamenei a fost înlocuit de fiul său. Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) continuă să funcționeze, relatează The Spectator. Miliția Basij ține populația sub control, reprimând cu cruzime orice opoziție. Mecanismul de supraviețuire al regimului pare intact.
Lecțiile din trecutul Orientului Mijlociu sugerează că schimbarea regimului prin decapitare nu merge întotdeauna conform planului. Irakul lui Saddam Hussein este un exemplu în acest sens. Teoria din 2003 era că, dacă Saddam și cabala sa internă ar putea fi înlăturați, atunci poporul irakian s-ar ridica pentru a prelua controlul după decenii de opresiune. În schimb, ceea ce a urmat a fost o insurgență brutală și sângeroasă.
La fel s-a întâmplat și în Libia: căderea lui Muammar Ghadafi a dus la un vid de putere care a fost în cele din urmă umplut de facțiuni beligerante. Soarta Hamas oferă, probabil, cea mai dură lecție dintre toate. Liderii grupării au fost uciși în repetate rânduri de israelieni, însă niciunul dintre aceste succese nu a produs rezultatul dorit. Hamas și cultul martiriului continuă să existe și să influențeze realitatea regională.
Atunci când cei care dețin controlul sunt eliminați prin război, alții – la fel de dubioși – se grăbesc să ajungă la putere. Este o rețetă pentru haos.
În Iran, provocarea reală a fost întotdeauna lipsa unei alternative de conducere civică sau politică. Pare consecință deliberată și inevitabilă a decadelor de dictatură și a suprimării fără milă a tuturor formelor de opoziție.
Presupunerea că eliminarea jucătorilor-cheie și a factorilor de decizie va duce automat la prăbușirea regimului trădează o lipsă fatală de înțelegere a ceea ce mullahii au făcut Iranului și poporului său.
