Există momente în care un război schimbă nu doar frontiere, alianțe sau raporturi de putere, ci și felul în care statele se privesc pe ele însele. Războiul dintre Statele Unite și Iran pare să fi produs exact un asemenea efect. Pentru Europa, cea mai incomodă lecție nu vine din Orientul Mijlociu, ci din propria oglindă strategică: continentul începe să descopere că, într-o lume dominată de competiția dintre marile puteri, nu mai este o mare putere, ci una medie.
Ideea este dezvoltată de analistul Galip Dalay într-un eseu publicat în Foreign Policy la sfârșitul lunii iulie, sugestiv intitulat „Yes, Europe Is a Middle Power, Too”. Eseul pornește de la o dezbatere care, la începutul acestui an, părea aproape teoretică.
La Forumul Economic Mondial de la Davos, premierul canadian Mark Carney a susținut că lumea intră într-o etapă în care puterile medii trebuie să învețe să acționeze împreună dacă vor să conteze într-un sistem internațional dominat de Statele Unite și China. Mesajul său era unul optimist: cooperarea dintre statele care nu sunt superputeri ar putea genera o nouă formă de influență globală.
Numai că realitatea a venit mult mai repede decât teoria.
Războiul dintre Washington și Teheran a schimbat complet termenii discuției. În Statele Unite, subsecretarul Apărării pentru politici, Elbridge Colby, a respins public ideea unei „strategii a puterilor medii”, calificând-o drept o distragere costisitoare de la adevărata competiție strategică – cea dintre marile puteri. În logica sa, state precum cele europene sau Canada nu pot înlocui garanțiile americane și nici nu pot remodela arhitectura globală de securitate.
Galip Dalay nu contestă această premisă.
Dimpotrivă, acceptă că puterile medii nu au capacitatea de a rescrie singure ordinea internațională și nici de a substitui Statele Unite în rolul de principal garant al securității occidentale. Ceea ce contestă este concluzia care derivă din această observație: aceea că, tocmai din acest motiv, ele ar deveni irelevante.
În opinia sa, războiul din Iran nu a demonstrat inutilitatea puterilor medii, ci exact contrariul. Conflictul le-a scos la iveală atât limitele, cât și relevanța. Ele nu pot dicta rezultatul marilor confruntări geopolitice, însă pot influența agenda diplomatică, prioritățile strategice și cadrul în care sunt negociate compromisurile.
Aceasta este, de fapt, ideea centrală a întregului eseu.
Diferența dintre o superputere și o putere medie nu constă doar în dimensiunea armatei sau în mărimea economiei. Ea constă și în tipul de influență pe care îl poate exercita. Marile puteri schimbă raportul de forțe. Puterile medii schimbă contextul în care acel raport de forțe evoluează.
Pentru Europa de Est, această distincție nu este deloc nouă.
State precum România au trăit întotdeauna într-un spațiu în care nu puteau decide singure mersul istoriei, dar puteau influența felul în care aceasta se desfășura în vecinătatea lor. De aceea, concluzia lui Dalay este importantă și pentru flancul estic al NATO: influența nu se măsoară doar în divizii militare, ci și în capacitatea de a construi alianțe, de a media interese și de a crea consens.
Însă cea mai originală idee a eseului nu este aceasta.
Ea apare atunci când Dalay introduce un concept rar întâlnit în literatura de relații internaționale: „psihologia de stat”.
În opinia sa, la fel cum indivizii dezvoltă tipare psihologice care le influențează comportamentul, și statele își construiesc, în timp, reflexe și mentalități care le modelează politica externă. Tocmai această dimensiune este, spune autorul, ignorată de majoritatea analizelor strategice, preocupate aproape exclusiv de indicatori economici, bugete militare și balanțe de putere.
Pentru Dalay, adevărata provocare a Europei nu este lipsa de resurse.
Problema este că Bruxellesul continuă să gândească lumea cu reflexele unei foste mari puteri, într-un sistem internațional în care trebuie să învețe să acționeze ca o putere medie. Asta înseamnă să accepte cooperarea cu alte state aflate într-o poziție similară – India, Brazilia, Turcia sau monarhiile din Golf – și să își construiască influența prin rețele de parteneriate, nu doar prin relația privilegiată cu Washingtonul.
Practic, Dalay mută întreaga dezbatere din zona capabilităților militare în cea a mentalității strategice.
Nu arsenalul este primul lucru care trebuie schimbat, ci felul în care Europa își definește propriul rol în lume.
Geografia nu iartă nici marile puteri
Dacă există un fir roșu care străbate analiza lui Galip Dalay, acela este geografia. Nu geografia în sensul clasic al hărților, ci ca limită permanentă a politicii externe.
Statele din Golf, observă autorul, vor rămâne vecine cu Iranul indiferent cine ocupă Biroul Oval sau Palatul Élysée. Tocmai de aceea ele nu își permit aceeași libertate de mișcare pe care și-o permit Washingtonul sau Ierusalimul. Pentru un vecin, costul confruntării este întotdeauna mai mare decât pentru o putere aflată la mii de kilometri distanță.
Aceeași logică poate fi observată în Asia de Sud-Est, unde statele din regiune sunt obligate să trăiască alături de o Chină tot mai puternică, sau în Asia Centrală, unde Rusia continuă să reprezinte principalul reper strategic. Geografia nu poate fi negociată și nici schimbată. Ea stabilește limitele în interiorul cărora politica trebuie să găsească soluții.
Pentru un cititor român, această idee are însă un ecou familiar.
Cu aproape un secol înainte ca Galip Dalay să vorbească despre „psihologia de stat”, Nicolae Titulescu construia una dintre cele mai coerente doctrine de politică externă din istoria României pornind de la aceeași premisă: geografia este singurul element permanent al politicii internaționale.
Titulescu înțelegea că guvernele se schimbă, alianțele se refac, iar ideologiile vin și pleacă. Vecinii însă rămân aceiași.
Din această perspectivă, România interbelică nu putea spera să schimbe singură echilibrul dintre Germania, Uniunea Sovietică, Franța și Marea Britanie. Putea însă influența mediul strategic în care aceste rivalități se desfășurau.
Exact aici apare una dintre cele mai interesante asemănări dintre Titulescu și Dalay.
Niciunul dintre ei nu pornește de la iluzia că statele de dimensiuni medii pot dicta ordinea mondială. Amândoi pleacă de la aceeași întrebare: cum poate un stat fără forța unei superputeri să își mărească influența?
Răspunsul este aproape identic.
Nu prin acțiune solitară, ci prin construcția unor alianțe regionale.
În anii ’30, Titulescu a încercat să compenseze limitele României prin Mica Înțelegere și prin Înțelegerea Balcanică. Ideea era simplă: dacă fiecare stat din regiune este prea slab pentru a influența singur marile puteri, împreună ele pot deveni suficient de importante pentru a nu putea fi ignorate.
La aproape o sută de ani distanță, Galip Dalay propune Europei o logică surprinzător de apropiată.
Nu vorbește despre alianțe militare noi, ci despre o coordonare mai profundă între puterile medii. Uniunea Europeană, India, Brazilia, Turcia sau statele din Golf nu trebuie să devină o contrapondere la Statele Unite sau la China. Dar pot crea împreună o masă critică suficientă pentru a influența regulile jocului internațional.
Diferența este doar de scară.
Titulescu încerca să coordoneze câteva state din Europa Centrală și Balcani. Dalay vorbește despre o Uniune Europeană cu douăzeci și șapte de membri și despre parteneriate extinse către alte regiuni ale lumii.
Logica rămâne însă aceeași: singularitatea se compensează prin acțiune colectivă.
Există însă și o lecție mai puțin confortabilă.
Istoria lui Titulescu arată și limitele acestei strategii.
Diplomația sa regională a funcționat atât timp cât marile puteri au acceptat existența unui sistem multilateral bazat pe reguli și pe negocieri. În momentul în care acestea au decis să își rezolve direct disputele, între ele, întreaga construcție s-a prăbușit.
Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 și arbitrajul de la Viena din 1940 au fost negociate fără participarea României și fără ca arhitectura diplomatică construită cu atâta efort în deceniul precedent să mai poată influența rezultatul.
Aceasta este, de fapt, limita structurală pe care și Galip Dalay o recunoaște, chiar dacă nu o formulează în acești termeni.
Puterile medii pot influența agenda internațională atât timp cât marile puteri au nevoie de consens, de legitimitate sau de instituții multilaterale. În clipa în care acestea aleg confruntarea directă și negocierile bilaterale, spațiul de manevră al actorilor intermediari se reduce dramatic.
Este o observație care ar trebui să dea de gândit și Europei.
În ultimii ani, Bruxellesul a continuat să creadă că ordinea internațională va rămâne guvernată de reguli, instituții și consens. Războiul din Ucraina, iar acum conflictul cu Iranul, arată însă că marile puteri revin tot mai des la logica sferelor de influență și a raportului direct de forțe.
Într-o asemenea lume, statutul de putere medie nu mai este o alegere politică.
Este o realitate strategică.
Iar succesul nu va depinde de capacitatea Europei de a concura singură cu Statele Unite sau China, ci de abilitatea de a construi suficiente alianțe încât vocea sa să nu poată fi ignorată.
Marea absență: Europa nu mai mediază marile crize
Poate cea mai incomodă observație din analiza lui Galip Dalay nu privește nici Iranul, nici statele din Golf, ci chiar Europa.
Conflictul din Orientul Mijlociu a arătat că rolul de mediator, pe care continentul îl revendica odinioară aproape instinctiv, a fost preluat aproape în întregime de alți actori. Qatarul și Omanul au facilitat dialogul dintre Washington și Teheran, Turcia și Pakistanul au încercat să mențină deschise canalele diplomatice, iar statele din Golf au devenit interlocutorii indispensabili ai ambelor tabere.
Europa, în schimb, a lipsit aproape complet.
Contrastul este greu de ignorat.
În 2003, Regatul Unit, Franța și Germania – celebrul format E3 – au deschis negocierile privind programul nuclear iranian, un proces care avea să conducă, doisprezece ani mai târziu, la Acordul Nuclear din 2015. La acea vreme, diplomația europeană demonstra că poate transforma influența politică într-un instrument de negociere globală.
Astăzi, aceeași Europă pare să privească marile crize mai degrabă din sală decât de la masa negocierilor.
Geneva, odinioară capitala diplomației multilaterale, apare tot mai rar în ecuațiile care contează cu adevărat.
Pentru Dalay, explicația nu ține de lipsa resurselor diplomatice sau economice. Problema este mai profundă.
Europa continuă să gândească și să reacționeze ca un actor care se percepe încă drept una dintre marile puteri ale lumii, în timp ce restul sistemului internațional începe să o trateze diferit.
Aici intervine din nou conceptul de „psihologie de stat”.
Pentru fostele imperii europene – Franța și Regatul Unit – acceptarea statutului de putere medie echivalează aproape instinctiv cu recunoașterea unui declin istoric. Este o schimbare dificilă pentru state care au modelat politica mondială timp de secole și care încă sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU.
În schimb, pentru țări precum Canada, Australia, India, Brazilia sau chiar monarhiile din Golf, statutul de putere medie nu este perceput ca o retrogradare, ci ca o oportunitate. Aceste state nu încearcă să înlocuiască superputerile, ci să-și maximizeze influența într-o lume în care nimeni nu mai poate acționa singur.
Această diferență de mentalitate explică și dificultatea Europei de a construi parteneriate strategice cu alte puteri medii pe teme precum securitatea alimentară, controlul armamentelor, sănătatea globală sau apărarea dreptului internațional.
Problema nu este lipsa interlocutorilor.
Problema este că Europa încă nu și-a redefinit propriul rol.
Lecția pentru România
Pentru România, aflată pe flancul estic al NATO, analiza lui Galip Dalay merită citită dintr-o perspectivă diferită.
Bucureștiul nu are dilema identitară a Parisului sau Londrei. România nu își pune problema dacă este sau nu o putere medie. Geografia și istoria au oferit de mult răspunsul.
Întrebarea relevantă este alta.
Ce se întâmplă dacă Europa continuă să fie absentă din marile negocieri internaționale, iar securitatea continentului depinde într-o măsură tot mai mare de deciziile luate la Washington?
Răspunsul începe să se contureze chiar în Orientul Mijlociu.
Statele din Golf nu renunță la alianța cu Statele Unite. Dimpotrivă, o consideră în continuare indispensabilă. Dar, în paralel, își construiesc relații de securitate și cu alte state, dezvoltă industrii proprii de apărare și încearcă să reducă vulnerabilitatea creată de dependența exclusivă față de un singur garant strategic.
Aceeași logică ar trebui să dea de gândit și Europei.
Nu pentru a înlocui NATO și nici pentru a se distanța de Statele Unite, ci pentru a deveni un partener mai capabil și mai credibil într-o alianță care se confruntă simultan cu provocările Rusiei, Chinei și Orientului Mijlociu.
În acest context, Dalay introduce un concept care sintetizează întreaga sa analiză: pooling of agency – agregarea capacității de acțiune.
Ideea este simplă, dar profundă.
Niciun stat european nu poate influența singur marile echilibre globale. Împreună însă, statele Uniunii Europene pot transforma o sumă de vulnerabilități individuale într-o capacitate colectivă de negociere și de acțiune.
Pentru România, aceasta nu este doar o dezbatere academică.
Este una dintre întrebările strategice ale următorului deceniu.
Dacă statele din Golf au înțeles, sub presiunea războiului, că supraviețuirea într-o lume a marilor puteri presupune mai multă coordonare regională și mai puțină dependență de un singur centru de putere, atunci aceeași lecție ar trebui să fie valabilă și pentru flancul estic al NATO.
Concluzie
Poate că cea mai importantă lecție a războiului din Iran nu este despre Iran și nici despre Statele Unite.
Este despre Europa.
Despre un continent care continuă să vorbească uneori ca o mare putere, dar este tratat din ce în ce mai des ca o putere medie. Diferența nu este doar semantică. Ea schimbă modul în care se construiesc alianțele, se negociază crizele și se distribuie influența.
În secolul XXI, puterea nu va mai aparține exclusiv celor mai mari armate sau celor mai puternice economii. Va aparține și celor care înțeleg mai repede că influența se construiește prin rețele, prin coordonare și prin capacitatea de a transforma interese comune într-o strategie comună.
Iar dacă Europa nu își va adapta la timp această psihologie de stat, riscă să descopere că a rămas prezentă în declarațiile oficiale, dar absentă exact acolo unde se decide noua ordine internațională.
