Pe 23 septembrie, un elicopter rus Mi-8 care zbura din Kaliningrad a intrat în spațiul aerian polonez la nord de orașul Braniewo, pătrunzând aproximativ 300 de metri și rămânând acolo timp de 42 de secunde înainte de a se întoarce.
Avioanele de vânătoare poloneze au fost mobilizate, iar Comandamentul Operațional al Poloniei a concluzionat că Rusia testa din nou gradul de pregătire al sistemelor sale de apărare aeriană. Din orice punct de vedere, a fost un eveniment nesemnificativ. Nu s-a tras niciun foc și nimeni nu a fost rănit. Tocmai de aceea este important.
Douăsprezece zile mai târziu, șeful Serviciului Federal de Informații Externe al Germaniei a declarat în fața Bundestagului că Rusia duce un „război din umbră” împotriva Germaniei. În câteva zile, Consiliul Atlantic a publicat un raport în care se susține că ani întregi de consolidare a flancului estic al NATO nu au reușit să descurajeze sabotajele rusești, atacurile cibernetice și incursiunile cu drone.
Serviciile de informații europene, comisarul UE pentru apărare și un important think tank din Washington descriu acum aceeași problemă în termeni aproape identici. NATO a devenit foarte eficientă în descurajarea unui război pe care Rusia nu încearcă să-l poarte în prezent, dar rămâne slab pregătită pentru cel pe care îl poartă deja în Ucraina.
Un conflict fără prag
Războiul hibrid nu este un concept nou, la fel cum nu este nici vocabularul folosit pentru a-l descrie. Ceea ce s-a schimbat este natura sa. Un studiu al Comisiei Helsinki din SUA a clasificat operațiunile rusești pe teritoriul NATO în patru categorii: atacuri asupra infrastructurii critice, campanii de violență, migrația folosită ca armă, precum și interferența în alegeri. Agnia Grigas, de la Consiliul Atlantic, adaugă o observație și mai îngrijorătoare: aceste operațiuni formează o campanie de presiune continuă, mai degrabă decât o serie de provocări izolate.
În iulie, o rachetă de croazieră rusă Kh-101 a pătruns în spațiul aerian polonez și s-a prăbușit într-un câmp din estul țării. Pe 15 septembrie, o dronă neidentificată s-a apropiat de baza americană de apărare împotriva rachetelor balistice de la Redzikowo. Două zile mai târziu, prim-ministrul Donald Tusk a avertizat asupra unui risc real ca dronele sau rachetele să pătrundă în statele de pe flancul estic și să provoace distrugeri.
Niciunul dintre aceste incidente, luat separat, nu se apropie nici măcar de pragul necesar pentru declanșarea Articolului 5. Așa a fost conceput sistemul. Fiecare incident este calibrat astfel încât să rămână sub pragul la care se invocă apărarea colectivă, rămânând totuși suficient de vizibil pentru a testa sistemele de apărare, a semnala intenții și a impune costuri: avioane de vânătoare ridicate în zbor, spațiu aerian închis, resurse redirecționate și anxietate politică. Efectul cumulativ este acela de a normaliza un nivel de risc de bază mai ridicat.
Rusia exploatează mai mult ambiguitatea răspunsurilor NATO decât ambiguitatea propriilor acțiuni
Comisarul UE pentru apărare, Andrius Kubilius, a afirmat că răspunsurile la atacurile hibride ar trebui să fie la fel de dureroase ca atacurile în sine. Kurt Volker, fost ambasador al SUA la NATO, a întrebat în mod deschis care este limita pe care Rusia ar trebui să o depășească pentru a provoca o reacție.
Previzibilitatea stă la baza descurajării, iar Rusia exploatează mai mult ambiguitatea răspunsurilor NATO decât ambiguitatea propriilor acțiuni.
Războiul din umbră funcționează prin faptul că, la nivel individual, este ușor de uitat, dar, la nivel colectiv, are un efect coroziv: fiecare incident este prea minor pentru a justifica o reacție, însă suma tuturor este prea mare pentru a fi ignorată. Provocarea pentru NATO este că arhitectura sa decizională a fost concepută pentru un moment de ruptură, iar Rusia a ales să-i refuze acest moment.
