1. Poză pe o centură de socializare cu Fântâna Prieteniei între Popoare din Alexanderplatz, Berlinul de Est. Masiva fântână este opera lui Womacka, artistul preferat al președintelui Walter Ulbricht. Nemții îi spun ansamblului sculptural ”Broșa târfei”. Cam în stilul gălățenilor, care îi zic ”Nespălata” celebrei statui ”Fata în valuri” de Baraschi. În același stil vorbeam eu și colegii de la Sf. Sava despre ”Alergătorii” (în număr de trei, lucrarea fiind o copie după Boucher) de pe Calea Victoriei. Pentru noi, statuia se chema ”Au băgat carne în Amzei’‘ și personajele de pe soclu fugeau spre piață să se așeze la coadă.
2. Poza din Berlin e din vara lui 1989. Alexanderplatz a fost un fel de ”Victoria socialismului” în variantă est-germană. Au fost relocate ”500 de familii și redirecționate 136 de tramvaie și 160 de autobuze ca să fie construită.” Am luat cifrele din cartea ”Dincolo de Zid, Germania de Est, 1949-1989” de Katja Hoyer.” Tot acolo, redegiștii au ridicat cea mai înaltă clădire din ambele Germanii – Turnul de televiziune. Revenind la ansamblul sculptural și la poza din 1989, mai mulți oameni sunt așezați pe centura de mozaic a fântânii (care idealizează viața din comunism) și stau de vorbă. Am avut curiozitatea să apăs pe traducere și să citesc comentariile. Dacă traducerea brută n-ar fi fost pe alocuri caraghioasă, aș fi uitat că sunt pe o pagină unde se exprimă alt popor. În germană, est se spune ost. Și fenomenul se numește Ostalgia. Aceleași regrete ca la noi. Protecția socială, vacanțele prin sindicat, sistemul de pensii, case mai proaste ca în Vest, dar mai ieftine.
3. Mă gândesc la RDG și plâng de mila noastră. Cu tot zidul ăla nenorocit, RDG a avut cel mai înalt nivel de trai din Europa de Est. La noi, făceai pușcărie dacă erai prins cu doi dolari în buzunar. În RDG era rețeaua Intershop. Magazine cu marfă din Occident și plata în mărci vest germane. Sigur, aveam și noi shop-uri pe Litoral și în marile hoteluri. Dar urmează o diferență uriașă. Începând cu 1974, est-germanilor li s-a permis să dețină valută. Au avut și ei criza cafelei. Noi eram cu nechezolul, ei cu Erichs Kronung (”licoarea lui Erich Honecker”). 51% cafea, 34% amestec de secară și orz, 5% cicoare, 5% fibră de sfeclă de zahăr și 5% făină de alac. Tot din cartea Katjei Hoyer am luat rețeta. Criza cafelei a durat puțin în RDG. În 1980, nemții comuniști au plantat și cultivat 6000 de arbori de cafea în Vietnam, acesta fiind nucleul unei afaceri din care Vietnamul câștigă și azi, aflându-se între primele cinci țări din lume producătoare de cafea.
4. Pe 9 noiembrie 1989 s-a terminat cu Zidul Berlinului. Nu-mi place expresia ”a căzut Zidul Berlinului.” A căzut cumva din senin? Din păcate, ciorba de fasole a Războiului Rece e reîncălzită pe alte fronturi.
