Sunt țări care se mobilizează pentru reforma pensiilor. Altele ies în stradă pentru libertatea presei, pentru taxe sau pentru școli mai bune. România a reușit, săptămâna trecută, performanța de a se mobiliza pentru o merdenea.
Și nu pentru orice merdenea. Pentru merdeneaua aproape mitologică de la Patiseria Amzei a lui Nea Mihai, aflată din 1985 la câțiva pași de casa Mița Biciclista. Scânteia a fost aprinsă după ce Edmond Niculușcă, administratorul localului și fost consilier personal al lui Nicușor Dan la Primăria Capitalei – amănunt pe care presa l-a savurat aproape la fel de mult ca scandalul însuși – a ironizat într-un videoclip „margarina și spărtura de brânză” folosite de rivalul comercial de peste drum.
De aici, România urbană a făcut ceea ce știe să facă foarte bine în epoca rețelelor sociale: s-a împărțit rapid în tabere.
Un eveniment pe Facebook, „Savurăm o merdenea în față la Mița Biciclista”, a adunat peste o mie de oameni interesați să transforme mestecatul într-o formă de protest. Au apărut cozile, indignarea, filmulețele, comentariile, taberele și, inevitabil, scuzele publice. La apogeul absurdului, chiar președintele Nicușor Dan a fost întrebat de presă de partea cui este. A răspuns prudent, aproape ca un diplomat prins între două puteri nucleare: rămâne neutru.
Și uite așa, margarina și brânza au ajuns problemă de interes național.
Un jurnalist de la PS News a surprins însă foarte bine contradicția: „Avem energie pentru unt, pentru margarină, pentru merdenea […] La sănătate, educație, mai puțin. Acolo nu văd cozi.”
Dincolo de glumă, aici începe partea serioasă. Pentru că povestea nu este, de fapt, despre patiserie. Este despre cât de ușor poate fi mobilizată emoțional o comunitate atunci când i se oferă un simbol simplu, un adversar ușor de identificat și o poveste suficient de clară încât să încapă într-un clip de câteva secunde.
Iar mecanismul este vechi. Doar instrumentele sunt noi.
Gustav Le Bon ar fi comandat și el o tavă
Cu mai bine de 130 de ani înainte ca Bucureștiul să descopere geopolitica merdenelei, Gustave Le Bon publica, în 1895, „Psychologie des foules”. Francezul descria un mecanism care pare aproape proiectat pentru epoca Facebook și TikTok: individul, odată absorbit de mulțime, își pierde o parte din spiritul critic și devine mai receptiv la sugestie, contagiune emoțională și impuls.
Mulțimea, în lectura lui Le Bon, nu are răbdare pentru demonstrații complicate. Preferă imagini, opoziții clare și formule simple, repetate până când devin adevăruri emoționale.
Din acest punct de vedere, „margarină versus brânză” este aproape sloganul perfect. Nu cere studii economice, grafice sau experți. Nu există deficit bugetar, sustenabilitatea pensiilor sau reforma administrației. Există doar două lumi: noi și ei, autentic și fals, merdeneaua adevărată și produsul suspect al snobilor de peste drum.
Poți alege tabăra înainte să termini de văzut filmulețul.
Le Bon vorbea și despre nevoia mulțimii de un „meneur”, un lider care nu convinge neapărat prin demonstrații logice, ci prin prestigiu, repetiție și capacitatea de a concentra emoția colectivă într-o idee simplă.
Poate tocmai de aceea unul dintre cele mai savuroase comentarii a venit de la Ion Cristoiu, care a văzut în episod „un test reușit pentru un posibil Partid al merdenelelor”. Dincolo de ironie, observația atinge ceva real: dacă poți mobiliza rapid oameni în jurul unei merdenele, ai demonstrat existența unei materii prime extrem de valoroase pentru orice populist — emoția colectivă disponibilă pentru mobilizare.
Astăzi este brânza. Mâine poate fi benzina, o taxă, un supermarket, un videoclip sau o propoziție scoasă din context.
Mecanismul rămâne același.
Partidele de buzunar, o specialitate românească
Ideea unui partid apărut aproape din nimic nu ar trebui să provoace prea multă uimire într-o țară cu experiența politică a României.
Avem deja o tradiție a formațiunilor mici construite rapid, folosite pentru repoziționări, alianțe sau absorbții ulterioare. În materialele de presă citite în textul inițial apar exemplele lui Virgil Măgureanu, primul director al SRI, și Ioan Talpeș, fost director al SIE, asociați ulterior mandatelor lor din servicii cu proiecte politice proprii și cu reconfigurări ale acestora în raport cu partidele mai mari.
Dincolo de cazurile individuale, fenomenul este mai interesant decât personajele.
Un partid mic nu trebuie neapărat să câștige alegerile pentru a fi util. Poate rupe câteva procente dintr-un electorat, poate captura votul de protest, poate testa un mesaj, poate împinge agenda publică într-o anumită direcție și, eventual, poate deveni negociabil.
Are nevoie de o siglă. De câteva figuri recognoscibile. De un dușman. Și, mai ales, de o poveste suficient de simplă încât oamenii să o poată repeta fără explicații suplimentare.
„Dreptate”, „demnitate”, „patrie”, „oamenii simpli împotriva sistemului”.
Sau, dacă vrem să păstrăm spiritul momentului: brânză, nu margarină.
De la partidul de buzunar la partidul de TikTok
Aici apare diferența majoră dintre politica anilor ’90 și cea din 2026.
Atunci, construirea unei formațiuni presupunea organizații teritoriale, telefoane, oameni, bani, presă favorabilă și luni întregi de muncă. Astăzi, prima fază a unei asemenea construcții poate fi făcută de algoritm înainte ca cineva să închirieze sediul partidului.
Un consultant politic atent nu trebuie decât să privească.
Apare un simbol viral organic: o merdenea, o factură, un produs românesc, o ceartă într-o piață. În jurul lui se formează spontan două tabere. Apoi vine povestea: „noi, oamenii normali” împotriva „lor”. După aceea apar influencerii, meme-urile, filmulețele, indignarea și sentimentul că participi la ceva mai important decât evenimentul care a declanșat totul.
În acel moment, obiectul inițial aproape că nu mai contează.
Merdeneaua nu mai este merdenea. Devine identitate.
Iar algoritmul face ceea ce vechile aparate politice făceau cu costuri enorme: găsește oamenii predispuși să reacționeze, îi aduce în același spațiu virtual și le confirmă, clip după clip, că sunt mulți și că au dreptate.
Aici stă adevărata lecție a scandalului din Piața Amzei.
Nu există dovezi, în materialul de față, că episodul ar reprezenta o operațiune politică organizată și nici că vreun „Partid al Merdenelei” ar exista în realitate. Tocmai de aceea trebuie făcută distincția dintre glumă și acuzație.
Dar mecanismul de mobilizare există. Și tocmai l-am văzut funcționând.
Partidul Merdenelei nici măcar nu are nevoie să existe
Aceasta este poate partea cea mai amuzantă și, simultan, cea mai puțin amuzantă a poveștii.
Nimeni nu trebuie să înființeze mâine Partidul Merdenelei pentru ca experimentul să fie relevant.
Dacă un consultant politic ar privi rece episodul, ar vedea deja ingredientele unei campanii: un simbol popular, conflict social, nostalgie, opoziția dintre autentic și sofisticat, un adversar recognoscibil, participare spontană și distribuție masivă pe rețele sociale.
Restul este marketing.
Pui o siglă peste emoție, găsești trei oameni capabili să vorbească la televizor, deschizi conturile de TikTok și Facebook și începi să traduci nemulțumirile reale ale oamenilor în jurul simbolului care i-a adunat prima dată împreună.
Merdeneaua dispare treptat din discurs.
Rămâne partidul.
Asta nu înseamnă că se va întâmpla. Înseamnă doar că tehnologia politică necesară există, iar costul intrării pe piață a scăzut enorm.
Morala, cu garnitură de brânză
Gustave Le Bon a murit în 1931. Nu a cunoscut TikTok, Facebook, algoritmii de recomandare și, foarte probabil, nici merdeneaua bucureșteană. Dar ar fi recunoscut imediat mecanismul.
Mulțimea nu s-a schimbat atât de mult. S-a schimbat viteza cu care poate fi construită.
În trecut trebuia să aduni oamenii într-o piață. Astăzi îi adună algoritmul înainte să știe că fac parte din aceeași mulțime. Le arată aceeași indignare, le oferă același adversar și le confirmă permanent că reacția lor este împărtășită de mii de alții.
Abia după aceea îi scoate în stradă.
De aceea, povestea merdenelei este mai interesantă decât pare. Nu pentru că România ar fi pe punctul de a avea un partid cu foietaj pe siglă, ci pentru că am primit, gratis, o demonstrație despre cât de repede poate fi convertită o dispută banală într-o identitate colectivă.
Și aici gluma începe să doară.
Pentru spitale, educație, administrație sau reforme structurale, cetățeanului i se cer răbdare, documentare și ani de dezbatere. Pentru o merdenea au fost suficiente câteva ore, un telefon mobil și sentimentul că cineva ne-a insultat felul de a trăi.
Poate că nu vom avea niciodată Partidul Merdenelei.
Dar electoratul lui potențial tocmai a făcut coadă.
Și, dacă se poate, să fie cu brânză. Nu cu margarină.
