Există un moment în orice război de uzură în care harta frontului încetează să mai spună întreaga poveste. Liniile se mișcă puțin, localitățile își schimbă cu greu stăpânul, iar comunicatele militare încep să semene de la o zi la alta.
Numai că războiul continuă să se desfășoare în alte locuri: în conturile bancare ale oamenilor puterii, în interceptările procurorilor, în birourile serviciilor de informații, în centrele de recrutare și în graficele demografice pe care statele majore încearcă să le transforme în soldați.
Ucraina pare să fi ajuns într-un asemenea moment.
Linia de contact din jurul Oleksandrivkăi, unde Volodimir Zelenski și noul comandant-șef, Mihail Drapati, au mers pentru a se întâlni cu militarii, nu s-a modificat spectaculos în ultimele luni. Vizitele liderilor pe front au însă propria lor semnificație. Când nu mai există victorii rapide de anunțat, prezența fizică lângă soldați devine ea însăși un mesaj: statul este încă aici, conducerea nu s-a desprins de armată, iar războiul continuă.
În spatele frontului, însă, lucrurile se mișcă mult mai repede.
Numele lui Kirilo Budanov, șeful Cabinetului prezidențial și fostul șef al informațiilor militare, considerat multă vreme unul dintre oamenii greu de atins ai sistemului tocmai datorită relațiilor sale apropiate cu Washingtonul, a apărut în interceptările scandalului de corupție care poartă, cu un umor negru aproape involuntar, numele de cod „Forrest Gump”.
Aici apare una dintre marile vulnerabilități ale Kievului după ani de război.
Ucraina nu luptă doar cu armata rusă. Luptă și pentru păstrarea încrederii Occidentului. Iar un stat care depinde de sprijin militar, financiar și politic extern nu-și poate permite ca propriul aparat de putere să fie contaminat de suspiciuni privind tocmai banii care circulă prin el. Cazul cauțiunii unui fost ministru al Energiei, plătită, potrivit anchetatorilor, prin intermediul unei bănci folosite pentru spălarea banilor, nu mai este doar o problemă judiciară internă. Devine inevitabil și o problemă strategică.
Pentru că încrederea occidentală este, în acest război, o resursă aproape la fel de importantă precum muniția.
„Pierdem încet-încet războiul”
Fostul ministru al Apărării, Mihail Fedorov, a spus public ceea ce Kievul oficial evită să formuleze atât de direct: „pierdem încet-încet războiul”. Fraza merită reținută nu neapărat pentru noutatea ei. Oricine urmărește frontul de suficient timp vede că raportul de forțe s-a modificat treptat în favoarea Moscovei. Important este cine o spune: un om care, până de curând, s-a aflat chiar în interiorul mecanismului care conducea efortul de război. Istoria conflictelor de uzură este plină de asemenea mărturisiri tardive. Foștii demnitari descoperă adesea libertatea sincerității abia după ce nu mai poartă responsabilitatea funcției. Dar avertismentul nu trebuie respins doar din acest motiv.
Războaiele lungi nu se pierd exclusiv în tranșee.
Rusia anului 1917 rămâne exemplul clasic: armata continua să existe, frontul continua să funcționeze, iar statul părea încă o mare putere militară. Numai că, în spatele liniilor, instituțiile, economia și încrederea publică se dezintegrau. În cele din urmă, frontul a fost învins de spatele frontului. Comparația are, evident, limitele ei. Ucraina anului 2026 nu este Rusia anului 1917. Dar mecanismul merită înțeles. Un stat poate continua să lupte și, în același timp, să-și consume lent rezerva politică și instituțională care îi permite să susțină războiul.
Iar Kievul nu are luxul unui asemenea proces.
Fiecare scandal intern este imediat exploatat de Moscova. Fiecare suspiciune de corupție devine material propagandistic. Fiecare fisură dintre instituțiile ucrainene poate fi prezentată în exterior drept dovadă că statul începe să cedeze. Mai ales într-un moment în care Kremlinul pare să fi ajuns la concluzia că timpul lucrează în favoarea sa.
Moscova negociază, dar continuă să pregătească războiul
Aici apare a doua parte a ecuației. Potrivit surselor citate de Bloomberg, Moscova pregătește o intensificare a atacurilor cu rachete balistice convenționale asupra Kievului și asupra infrastructurii din alte orașe. În același timp, un număr tot mai mare de oficiali ruși ar considera că Vladimir Putin nu exclude, în ultimă instanță, nici utilizarea armelor nucleare tactice. Simplul fapt că asemenea scenarii circulă în interiorul aparatului rus nu înseamnă că decizia a fost luată. Dar ele trebuie puse în balanță cu optimismul manifestat de Donald Trump, care vorbește despre posibilitatea unui punct de cotitură după vizita directorului CIA la Moscova.
Aici apare una dintre cele mai neliniștitoare contradicții ale momentului.
Washingtonul citește semnale diplomatice. Moscova continuă, în paralel, să pregătească opțiuni militare.
Cele două lucruri nu se exclud neapărat. Kremlinul a folosit de multe ori forța militară tocmai pentru a-și îmbunătăți poziția la masa negocierilor. În logica rusă, diplomația și presiunea militară nu sunt instrumente opuse. Sunt două părți ale aceleiași strategii.
Problema este alta. Istoria ultimilor ani ne-a obișnuit cu un tipar periculos: speranța occidentală că Moscova este aproape de compromis a fost urmată, de prea multe ori, de o nouă escaladare. De aceea, o vizită la Moscova sau redeschiderea unui canal de comunicare nu trebuie confundate cu începutul păcii.
Pot însemna, la fel de bine, negocierea următoarei etape a confruntării.
Cifrele care spun că Rusia se pregătește să rămână
Există însă un indicator mai puțin spectaculos decât declarațiile politice și mult mai greu de ignorat: recrutarea. Potrivit informațiilor transmise de serviciile ucrainene, Moscova ar pregăti recrutarea a aproximativ 600.000 de oameni în următorii doi ani – 300.000 în acest an și încă 300.000 în 2027. Privită separat, cifra poate părea doar dimensiunea firească a aparatului de recrutare al unei țări aflate într-un război de asemenea amploare. Așezată însă lângă pierderile estimate, imaginea se schimbă. Pierderile rusești din perioada ianuarie-iulie sunt evaluate la aproximativ 240.000 de oameni, dintre care circa 140.000 ar reprezenta pierderi irecuperabile. În aceeași perioadă, recrutarea pe bază de contract ar fi rămas sub 232.000. Cu alte cuvinte, Moscova trebuie să alimenteze permanent o mașină militară care consumă oameni într-un ritm enorm.
Și o face extinzând treptat baza de recrutare.
Deținuți, persoane îndatorate, oameni aflați la marginea sistemului social, categorii pentru care refuzul devine din ce în ce mai dificil – mecanismul nu este nou. Rusia și Uniunea Sovietică au apelat, în diferite forme istorice, la asemenea rezervoare umane ori de câte ori costul războiului a depășit disponibilitatea voluntară a societății. De la sistemul represiv sovietic până la recrutările făcute de Wagner în penitenciare, logica a rămas asemănătoare: atunci când entuziasmul nu mai produce suficienți soldați, statul lărgește definiția celor care pot fi trimiși la război.
Rusia nu se revoltă. Rusia obosește
Poate cel mai interesant indicator nu este însă numărul recruților, ci comportamentul societății. Nemulțumirea față de război ar fi ajuns, potrivit acelorași surse, la 69% în anumite regiuni. Și totuși, această nemulțumire nu se transformă într-o opoziție politică vizibilă. Aici este una dintre diferențele fundamentale dintre Rusia și o democrație occidentală. Nemulțumirea nu apare neapărat în stradă. Apare în statistici. În regiunea Kurgan, planurile de recrutare ar fi îndeplinite doar în proporție de 57-69%. În Volgograd, numărul voluntarilor ar fi scăzut cu aproximativ 40%. Nu avem, așadar, imaginea unei societăți aflate în pragul revoltei. Avem ceva mult mai greu de interpretat și, poate, mai ușor de administrat de Kremlin: ”o societate obosită”.
Oamenii nu ies neapărat împotriva războiului. Încearcă să-l evite.
Statul răspunde nu întotdeauna prin represiunea spectaculoasă pe care o asociem instinctiv cu un regim autoritar, ci printr-o coerciție birocratică mult mai eficientă: interdicții de călătorie, blocarea conturilor, anularea permiselor auto și alte mecanisme administrative care transformă refuzul într-o problemă de viață cotidiană.
Este o formă de mobilizare prin uzură.
Și, până acum, funcționează suficient pentru ca războiul să continue.
Putin își permite să aștepte
Semnificativ este și calendarul. Decizia finală privind o nouă etapă a mobilizării ar urma să fie luată de Vladimir Putin după alegerile pentru Duma, programate pentru 18–20 septembrie. Asta spune ceva important despre raportul dintre politică și război la Moscova.
Kremlinul nu pare să acționeze sub presiunea unei urgențe militare absolute. Își permite să calibreze costul social al mobilizării în funcție de propriul calendar politic. Alegerile vin înaintea deciziei nepopulare, iar aparatul de stat încearcă să păstreze aparența normalității cât mai mult posibil. Este aproape imaginea inversă a ceea ce se întâmplă la Kiev. În Ucraina, politica pare tot mai des dictată de criză: anchetele NABU, scandalurile din jurul oamenilor puterii, schimbările de personal și rocada diplomatică de la Washington, unde Dmitro Kuleba ar putea prelua postul eliberat de Olga Stefanișina. Moscova încearcă să-și adapteze războiul calendarului politic. Kievul este obligat să-și adapteze politica războiului.
Diferența contează enorm într-o confruntare de uzură.
Ucraina încă poate lovi
Toate acestea nu înseamnă că Ucraina a rămas fără instrumente. Loviturile asupra rafinăriei Lukoil de la Kstovo și asupra infrastructurii logistice a Wildberries arată că Kievul își păstrează capacitatea de a transporta războiul în adâncimea teritoriului rus și de a produce costuri economice adversarului. Este una dintre cele mai importante evoluții ale ultimilor ani. Dronele cu rază lungă și alte sisteme de atac au permis Ucrainei să compenseze parțial dezechilibrul convențional. Dacă nu poate egala Rusia în masă de manevră, artilerie sau resurse umane, poate încerca să lovească rafinării, depozite, noduri logistice și infrastructura care alimentează războiul.
Dar aici apare limita strategiei.
Capacitatea de a provoca durere adversarului nu este același lucru cu posibilitatea de a-i distruge voința de a continua războiul. Iar dacă, în timp ce dronele ucrainene lovesc rafinării rusești, instituțiile de la Kiev pierd încredere, capital politic și coeziune, succesul operațional nu poate compensa singur eroziunea strategică.
Kremlinul cumpără timp
De aici vine poate cea mai importantă concluzie a momentului. Moscova nu pare să urmărească neapărat victoria spectaculoasă pe care mulți o așteaptă atunci când vorbesc despre o ofensivă rusă decisivă. Strategia poate fi mult mai simplă și, tocmai de aceea, mai periculoasă: să prelungească războiul până când adversarul începe să se consume mai repede decât Rusia.
Kremlinul cumpără timp cu oameni, muniție, coerciție și bani. Kievul plătește dobânda prin pierderile de pe front, presiunea asupra societății, scandalurile interne și dependența de un sprijin occidental care trebuie renegociat politic aproape permanent.
Este esența unui război de uzură. Nu trebuie să fii mai puternic în fiecare zi. Trebuie să poți rămâne în război cu o zi mai mult decât adversarul.
Ce înseamnă toate acestea pentru România?
Pentru București, concluzia nu ține de simpatie sau de compasiune, ci de calcul strategic.
Despre „epuizarea” războiului se vorbește în ambele tabere. Rusia este obosită. Ucraina este obosită. Europa este obosită. Chiar și societatea americană privește războiul diferit față de 2022.
Dar oboseala nu produce automat pace.
Uneori produce exact contrariul: un război mai lung, purtat cu obiective mai limitate, mijloace mai ieftine și o toleranță tot mai mare pentru pierderi.
Iar datele privind recrutarea rusă sugerează că Moscova își construiește capacitatea de a continua conflictul dincolo de actuala fereastră diplomatică. Un plan de recrutare întins pe doi ani este greu de împăcat cu imaginea unui Kremlin care își pregătește ieșirea rapidă din război.
Pentru România și pentru întregul flanc estic al NATO, aceasta ar trebui să fie ipoteza prudentă de planificare.
Nu pacea iminentă.
Nu armistițiul care ar putea apărea după următoarea rundă de negocieri.
Ci posibilitatea unui război prelungit, în care Rusia continuă să mobilizeze oameni și industrie, Ucraina continuă să reziste, iar frontiera dintre conflictul ucrainean și securitatea NATO devine tot mai greu de izolat.
România se află exact la joncțiunea dintre aceste două lumi: Marea Neagră, Republica Moldova, Ucraina și flancul sud-estic al NATO. Nu-și poate dimensiona apărarea după optimismul unei declarații de la Washington sau după ambiguitatea unei întâlniri de la Moscova.
Trebuie să o dimensioneze după ceea ce adversarul construiește efectiv.
Iar dacă Rusia își planifică recrutarea până în 2027, își adaptează economia la război și acceptă pierderi pe care majoritatea statelor europene le-ar considera politic imposibile, atunci semnalul este greu de ignorat.
Kremlinul nu pare să-și pregătească ieșirea din război. Își cumpără timp pentru a rămâne în el. Iar problema pentru Kiev – și, indirect, pentru întreaga Europă de Est – este că dobânda acestui timp se plătește în fiecare zi, pe front și în spatele lui.
