Berlinul se pregătește să atribuie oficial Moscovei incidentul cu drona de la Leipzig, în timp ce Uniunea Europeană finalizează un proiect de listă cu aproximativ 1.600 de persoane și entități care vo fi vizate de sancțiuni.
Există un moment, în orice conflict prelungit, în care partea care se consideră atacată, fără a fi însă beligerantă în sensul clasic al termenului, ajunge la concluzia că ambiguitatea nu mai este o formă de prudență, ci începe să semene cu o slăbiciune. Bruxelles-ul pare să fi ajuns, în această rentrée de toamnă, tocmai în acel punct.
Potrivit relatărilor POLITICO și Welt am Sonntag, publicații ale grupului Axel Springer, Uniunea Europeană pregătește unul dintre cele mai ample pachete de sancțiuni de la declanșarea războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. În același timp, Germania se pregătește să facă un pas pe care până acum l-a evitat cu grijă diplomatică: să atribuie oficial Moscovei atacul eșuat cu drone de la Leipzig.
Nu este doar o schimbare de vocabular. Este o schimbare de atitudine.
Leipzigul are, inevitabil, și o încărcătură simbolică. Este unul dintre orașele în care demonstrațiile pașnice din toamna lui 1989 au contribuit decisiv la prăbușirea regimului est-german și, mai larg, la fisurarea ordinii sovietice în Europa Centrală. Faptul că tocmai aici Berlinul se pregătește să traseze o linie în fața unei noi forme de presiune rusească – nu tancuri și divizii, ci drone anonime, sabotaje, operațiuni clandestine și acțiuni suficient de ambigue pentru a face atribuirea dificilă – spune ceva despre felul în care Europa începe să privească războiul hibrid.
Cu întârziere și după numeroase ezitări, capitalele europene par să înțeleagă că asemenea incidente nu mai pot fi tratate separat, ca accidente fără legătură între ele. Privite împreună, ele pot descrie o campanie coerentă de presiune, construită tocmai pentru a rămâne sub pragul confruntării militare directe și, mai ales, sub acel nivel la care NATO ar fi obligată să discute despre un răspuns colectiv, inclusiv despre Articolul 5.
O listă de 1.600 de ținte
Proiectul aflat acum în circulație prin capitalele europene vizează, potrivit unuia dintre cei trei diplomați UE citați de Playbook, aproximativ 1.600 de persoane și entități.
Cifra este importantă nu doar prin dimensiunea ei. Ea arată cât de mult s-a schimbat filosofia europeană a sancțiunilor față de primii ani ai războiului, când Bruxelles-ul avansa în valuri mai mici, atent negociate, tocmai pentru a nu pune în pericol unanimitatea celor Douăzeci și Șapte.
Acum pare să se schimbe nu doar amploarea răspunsului, ci și arhitectura lui.
Germania nu se mai limitează la instrumentul tradițional al expulzării diplomaților sau la proteste diplomatice. Berlinul pregătește măsuri bilaterale care ar urma să se suprapună peste sancțiunile adoptate la nivel comunitar. Ideea este de a construi mai multe niveluri de presiune în același timp.
Un diplomat european a descris pentru Playbook această abordare printr-o formulă sugestivă: europenii vor să folosească toate instrumentele disponibile, simultan.
Aceasta este, de fapt, logica noii strategii. Nu se mai caută neapărat un singur instrument decisiv, pentru că probabil nici nu există unul. Se încearcă, în schimb, acumularea presiunii: sancțiuni individuale, măsuri economice, instrumente juridice, acțiuni naționale și decizii comunitare. Mesajul către Kremlin este că strategia bazată pe fragmentarea reacției europene ar trebui să devină tot mai costisitoare.
Sancțiunile devin și un test pentru Europa
Lista ar urma să fie finalizată înaintea reuniunii liderilor europeni din octombrie, ceea ce îi conferă o miză politică suplimentară.
Sancțiunile nu mai sunt doar un instrument destinat să crească prețul economic și politic plătit de Moscova. Ele devin și un test al coeziunii europene.
Capitalele reticente – iar Ungaria rămâne cea mai vizibilă dintre ele, fără a fi neapărat singura – vor trebui să-și asume poziția înaintea unui summit cu expunere politică și mediatică maximă. În felul acesta, votul asupra sancțiunilor devine și un vot asupra capacității Uniunii de a răspunde coerent unui tip de agresiune care exploatează tocmai diferențele dintre statele membre.
Dar Bruxelles-ul încearcă, în același timp, să evite cealaltă extremă: transformarea amenințării ruse într-o sursă permanentă de panică.
Între vigilență și alarmism
În ultimele zile, un înalt oficial al Uniunii Europene a ținut să tempereze interpretările cele mai alarmiste, declarând jurnaliștilor că serviciile europene de securitate nu identifică în prezent un risc concret de atac asupra teritoriului statelor membre.
Este o poziție dificilă.
Europa încearcă să transmită simultan două mesaje: amenințarea trebuie luată suficient de în serios pentru a justifica sancțiuni și pregătiri militare, dar nu trebuie exagerată până la punctul în care fiecare incident devine preludiul unui război NATO–Rusia.
Aceeași tensiune se regăsește în declarațiile președintelui Finlandei, Alexander Stubb. Într-un interviu acordat lui Paul Ronzheimer, din rețeaua Axel Springer Global Reporters Network, din care face parte și POLITICO, Stubb a cerut ca reacția europeană să fie construită „cu o minte limpede și rațională”.
Președintele finlandez a mers chiar mai departe și a respins avertismentele germane potrivit cărora Rusia ar putea ataca un stat NATO până în 2029. Stubb spune că nu vede, în acest moment, „dovezile sau faptele” care să susțină un asemenea scenariu și consideră că o asemenea acțiune ar presupune pentru Moscova un risc enorm în raport cu întreaga Alianță.
La fel de interesantă este afirmația sa potrivit căreia ministrul chinez de Externe l-ar fi asigurat personal că Beijingul nu va permite Rusiei să recurgă la armamentul nuclear. Dacă această poziție reflectă într-adevăr mesajul transmis Kremlinului, China capătă un rol aproape paradoxal: acela de putere care, fără a deveni aliat al Occidentului, contribuie la menținerea uneia dintre liniile roșii fundamentale ale războiului.
Diferența dintre avertismentele Berlinului și calmul afișat de Helsinki scoate însă la suprafață o problemă reală: statele europene nu interpretează în același mod nici intențiile Rusiei și nici calendarul amenințării.
Germania vine după ani în care a subestimat pericolul dependenței de Rusia – de la Nord Stream 2 până la convingerea că interdependența economică poate disciplina geopolitica Kremlinului. Astăzi pare tentată să compenseze acea eroare printr-o evaluare mult mai severă a riscului.
Finlanda și celelalte state nordice, asemenea balticilor, au trăit însă mult mai mult timp cu Rusia în imediata vecinătate. Tocmai de aceea, pot privi aceleași semnale printr-o grilă mai rece, fără ca aceasta să însemne mai puțină vigilență.
Războiul hibrid intră pe masa miniștrilor europeni
Dezbaterea nu rămâne una teoretică. Miniștrii apărării și cei de externe din Uniunea Europeană se reunesc chiar în această săptămână în Irlanda, la reuniunile informale FAC Apărare și Gymnich. O explicație a termenilor folosiți: FAC Apărare este reuniunea informală a miniștrilor apărării din statele membre ale Uniunii Europene, în cadrul Foreign Affairs Council (Consiliul Afaceri Externe). Aici se discută teme precum politica europeană de securitate și apărare, sprijinul militar pentru Ucraina, apărarea antiaeriană, industria de apărare, misiunile UE și amenințările hibride.
Gymnich este denumirea tradițională a reuniunii informale a miniștrilor de externe ai UE. Numele vine de la castelul Gymnich din Germania, unde a avut loc, în 1974, prima asemenea reuniune. Spre deosebire de reuniunile formale ale Consiliului Afaceri Externe, formatul Gymnich este conceput pentru discuții politice mai libere și strategice și, în mod obișnuit, nu adoptă acte legislative sau decizii formale
Pe masă se vor afla amenințările hibride, apărarea antiaeriană a Ucrainei, finanțarea Kievului pentru anul viitor și reforma Serviciului European de Acțiune Externă.
În acest context, presiunea asupra statelor care nu au contribuit substanțial cu interceptoare va crește. Grecia și Spania sunt menționate explicit, într-un moment în care apărarea antiaeriană ucraineană rămâne una dintre resursele cele mai solicitate și, în același timp, cele mai insuficiente ale coaliției occidentale.
Este una dintre contradicțiile majore ale războiului: Europa dispune, luată în ansamblu, de resurse economice enorme, dar transformarea lor în muniție, interceptoare, sisteme antiaeriene și capacitate militară disponibilă imediat continuă să se producă mult mai lent decât cere frontul.
Banii Rusiei și problema Euroclear
La capitolul finanțare, linia de falie este aproape aceeași de doi ani.
Un grup de state, între care Țările de Jos și Suedia, va readuce în discuție folosirea activelor rusești înghețate pentru finanțarea nevoilor Ucrainei din 2027. Iar aceste nevoi rămân considerabile.
Problema este Belgia.
Acolo, prin Euroclear, este concentrată cea mai mare parte a activelor rusești înghețate aflate în discuție. Poziția Bruxelles-ului rămâne prudentă, iar blocajul demonstrează încă o dată diferența dintre capacitatea financiară teoretică a Uniunii și disponibilitatea politică de a o utiliza integral.
Europa are bani. Are active rusești înghețate. Are instrumente juridice și o piață financiară uriașă.
Dar între existența acestor resurse și transformarea lor într-un instrument geopolitic există încă un spațiu pe care statele membre nu au reușit să-l închidă.
Moscova pregătește iarna
În timp ce Occidentul își construiește această arhitectură de răspuns – ca de obicei, ceva mai lent decât evoluează evenimentele cărora încearcă să le răspundă – Moscova își pregătește propria mișcare.
Ministerul rus al Apărării a anunțat duminică pregătirea unei ofensive importante împotriva infrastructurii energetice ucrainene.
Mesajul este greu de interpretat altfel: iarna care se apropie va fi folosită din nou ca armă.
Centralele, rețelele electrice, instalațiile energetice și infrastructura de distribuție au devenit de mult timp o parte a câmpului de luptă. Lovirea lor nu urmărește doar diminuarea capacității economice a Ucrainei. Urmărește să producă frig, întreruperi de electricitate, presiune socială, costuri de reconstrucție și, în cele din urmă, oboseală.
Simultaneitatea celor două mișcări este sugestivă. Europa pregătește sancțiuni și își întărește răspunsul la războiul hibrid. Rusia pregătește o nouă campanie asupra infrastructurii energetice ucrainene.
Nu este neapărat o coincidență retorică. Este ritmul în care funcționează acest război.
Fiecare parte își semnalează capacitatea de escaladare, uneori chiar cu săptămâni înainte. Descurajarea se construiește nu numai prin ceea ce faci, ci și prin ceea ce îl convingi pe adversar că ești pregătit să faci.
Surpriza strategică este înlocuită, tot mai des, de ambiguitatea calculată.
România nu privește acest război de la distanță
Pentru România, toate acestea sunt mai mult decât un exercițiu de diplomație bruxelleză.
Țara se află pe flancul estic al NATO și pe malul unei Mări Negre care a devenit ea însăși un teatru al confruntării dintre Rusia și Occident. Incidentele cu drone ajunse pe teritoriul național, atacurile rusești asupra porturilor ucrainene de la Dunăre, securitatea navigației, infrastructura energetică și presiunea constantă exercitată asupra Republicii Moldova transformă războiul hibrid dintr-un concept strategic într-o problemă imediată de securitate.
De aceea, extinderea listei europene de sancțiuni la aproximativ 1.600 de ținte, presiunea asupra statelor care au contribuit insuficient la apărarea antiaeriană a Ucrainei și dezbaterea, mereu amânată, privind activele rusești înghețate afectează direct și calculul de securitate al Bucureștiului.
România depinde, poate mai mult decât multe dintre capitalele aflate în vestul continentului, de viteza cu care Uniunea Europeană și NATO reușesc să transforme declarațiile de fermitate în capacitate reală de descurajare.
Pentru că războiul hibrid are tocmai această particularitate: rareori începe printr-un eveniment suficient de spectaculos pentru a obliga toate guvernele să reacționeze în același timp. El înaintează prin episoade aparent separate – o dronă aici, un sabotaj dincolo, o operațiune cibernetică, o campanie de dezinformare, o infrastructură avariată, o rețea clandestină descoperită prea târziu. Fiecare incident, luat separat, poate părea gestionabil. Privite împreună, ele pot alcătui însă o strategie.
Iar diferența dintre avertismentele Berlinului și calmul calculat al lui Alexander Stubb rezumă poate cel mai bine dilema cu care intră Europa în această toamnă: cât de repede trebuie să te pregătești pentru un pericol despre care nimeni nu poate spune cu certitudine când – sau dacă – va trece de la războiul din umbră la confruntarea deschisă?
