Pe fondul revizuirii Pentagonului privind dispozitivul american din Europa, Washingtonul redescoperă o lecție veche: intenția strategică și capacitatea de a o duce la capăt sunt, în politica americană, două animale diferite
Există o anumită coregrafie, aproape rituală, în felul în care Washingtonul anunță, de fiecare dată de la sfârșitul Războiului Rece încoace, că se pregătește să-și reducă prezența militară din Europa. Se convoacă o revizuire, se stabilește un termen, se lansează o sintagmă menită să rămână în manualele de relații internaționale – de această dată, „NATO 3.0” – și, pentru câteva săptămâni, capitalele europene intră într-o stare de alertă diplomatică ușor isterizată. Ceea ce se întâmplă apoi, cu o regularitate aproape plictisitoare, este că planul se lovește de propria sa arhitectură instituțională, de Congres, de aliați care știu exact ce butoane să apese la Casa Albă și, nu în ultimul rând, de imprevizibilitatea unui președinte care poate anula într-o săptămână ceea ce propriul său Departament al Apărării a decis în luna precedentă. Revizuirea de șase luni anunțată pe 27 iulie de Elbridge Colby, subsecretarul american al Apărării pentru Politică, urmează cu o fidelitate aproape comică acest tipar.
Relocarea resurselor militare către Asia-Pacific
Colby nu este un nume nou în această poveste. De ani buni el susține, cu o consecvență rareori întâlnită în Washington, că Statele Unite trebuie să-și realoce resursele militare dinspre Europa și Orientul Mijlociu către Asia-Pacific, unde vede în China amenințarea structurală a deceniului. Ceea ce s-a schimbat este contextul politic în care aceste convingeri de acum pot fi transpuse în directive. Un președinte cu o antipatie de multă vreme cronicizată față de NATO, exacerbată acum de furia sa față de reticența aliaților europeni de a se implica direct în războiul american împotriva Iranului, oferă lui Colby o fereastră de oportunitate pe care predecesorii săi de doctrină nu au avut-o niciodată. De aici presiunea, remarcată de fosta sa colegă Katherine Thompson, acum la Cato Institute, de a „cimenta” cât mai multe decizii ireversibile înainte ca un ciclu electoral să aducă la Casa Albă o administrație mai puțin dispusă să dezmembreze arhitectura de securitate transatlantică.
Semnale contradictorii
Retragerea, în octombrie 2025, a unei unități rotaționale de aproximativ 3.000 de militari americani staționați în principal pe teritoriul românesc a fost, retrospectiv, primul semnal serios că vorbim despre altceva decât despre retorica obișnuită de campanie. I-a urmat, în decembrie, un mesaj transmis discret aliaților europeni, potrivit căruia aceștia ar trebui să fie pregătiți să preia partea covârșitoare a propriei apărări convenționale începând cu 2027 – un termen care, pentru oricine a urmărit ritmul de achiziții al armatelor europene, sună mai degrabă ca un ultimatum decât ca un calendar realist. Episodul polonez din mai, în care Pentagonul a anulat o dislocare planificată de trupe pentru ca, la câteva zile distanță, Trump însuși să anunțe trimiterea a 5.000 de soldați – soldați care, este util de precizat, nu au ajuns nicăieri până astăzi – rezumă perfect natura acestui exercițiu: promisiuni solemne, decizii contrazise în interiorul aceleiași săptămâni, iar între ele, o mulțime de guverne europene lăsate să interpreteze semnale contradictorii ca și cum ar citi în frunze de ceai geopolitice.
Ceea ce Colby pregătește acum, potrivit relatărilor Reuters, sunt patru variante de reconfigurare a dispozitivului american, care urmează să ajungă pe biroul secretarului Apărării Pete Hegseth până pe 6 noiembrie. Miza reală, însă, nu constă doar în cifre – Statele Unite mențin în prezent circa 80.000 de militari pe continent, aproape jumătate în Germania -, ci în criteriul după care aceste tăieri ar urma să fie distribuite. Chestionarul trimis recent statelor membre NATO, prin care Washingtonul întreabă, fără prea multă subtilitate diplomatică, dacă țara respectivă a fost „public susținătoare” a politicii externe americane, dacă cumpără armament american și dacă ar fi dispusă să se opună achizițiilor de armament european, spune mai multe despre logica acestei administrații decât orice comunicat oficial. Loialitatea afișată, nu utilitatea militară obiectivă, pare să devină moneda de schimb a securității transatlantice – o inversare de proporții istorice a felul în care alianța a funcționat, teoretic, timp de șapte decenii.
Spania și Italia, cele mai expuse
În acest calcul cinic, Spania și Italia apar drept cele mai expuse, din cauza relațiilor tensionate ale liderilor lor cu Trump pe tema războiului din Iran, în ciuda faptului că ambele găzduiesc capabilități greu de substituit – distrugătoarele americane de la Rota, respectiv aeronavele de spionaj și o brigadă a Armatei staționate pe teritoriul italian. Germania a experimentat deja acest tip de decizie punitivă, atunci când anunțul retragerii a 5.000 de militari a venit la scurt timp după ce cancelarul Friedrich Merz a criticat public campania americană împotriva Iranului – chiar dacă Washingtonul a ținut să precizeze că procesul va dura „ani”, o formulare suficient de vagă cât să lase loc unei eventuale răzgândiri sub o administrație viitoare. România, dimpotrivă, s-ar putea regăsi, cel puțin teoretic, de partea câștigătoare a acestui calcul transactional, datorită sprijinului acordat efortului american privind Iranul – deși experiența din octombrie anul trecut arată limpede că poziționarea politică favorabilă nu garantează, prin ea însăși, absența unor tăieri viitoare.
Ambițiile lui Colby, totuși, se ciocnesc de o serie de obstacole pe care doctrina strategică, oricât de coerentă, nu le poate ocoli. Războiul american împotriva Iranului depinde, cel puțin parțial, de accesul la bazele aeriene și navale din Europa, ceea ce face improbabilă o retragere a activelor navale din Mediterana – o observație pe care Jennifer Kavanagh, de la think tank-ul Defense Priorities, o formulează cu o francheţe aproape ironică pentru cineva care a pledat ani de zile pentru reducerea prezenței americane pe continent: sfera lucrurilor care se pot schimba pe termen scurt este, spune ea, „probabil destul de mică”. Congresul, la rândul său, a demonstrat deja că nu va lăsa Pentagonul să acționeze nestingherit: retragerea trupelor din România a atras anul trecut o dojană fermă din partea senatorului Roger Wicker și a reprezentantului Mike Rogers, principalele voci privind politica de apărare în cele două camere, iar legislația bugetară pentru 2026 a introdus un prag minim de 76.000 de militari staționați în Europa, sub care Pentagonul nu poate coborî fără să dovedească, în prealabil, consultarea aliaților europeni. Blocarea confirmării a doi dintre consilierii-cheie ai lui Colby, Alexander Velez-Green și Austin Dahmer, în ciuda audierilor susținute încă din noiembrie trecut, este citită corect ca un alt semnal de nemulțumire legislativă.
Peste toate acestea plutește, ca de obicei, variabila cea mai greu de modelat analitic: Donald Trump însuși. Episodul polonez, în care intervenția directă a președintelui Karol Nawrocki a răsturnat într-o săptămână o decizie a propriului Departament al Apărării american, sau abilitatea secretarului general NATO Mark Rutte de a-l menține pe Trump într-o dispoziție relativ favorabilă alianței, arată că politica de securitate transatlantică se joacă, în cele din urmă, la fel de mult în relații personale și în arta captatio benevolentiae cât în planuri de forță elaborate la Pentagon. Golurile instituționale actuale – pensionarea forțată a generalului Christopher Donahue, comandantul forțelor terestre americane din Europa, plecarea iminentă a secretarului Armatei Dan Driscoll, absența unui șef de stat-major confirmat pentru Armată și retragerea a doi dintre generalii cei mai familiarizați cu amenințarea rusă, Curtis Buzzard și Charles Costanza – ar putea, paradoxal, atât să faciliteze, cât și să încetinească un proces care depinde în mare măsură de continuitatea instituțională pe care aceste plecări tocmai o subminează.
România, între relaxare și panică
Pentru România, acest tablou nu oferă niciun motiv de relaxare, dar nici pe cel de panică imediată. Poziția de flanc estic, sprijinul acordat pozițiilor americane privind Iranul și utilitatea strategică evidentă a teritoriului românesc pentru orice proiecție de putere spre Marea Neagră constituie argumente reale în favoarea menținerii unei prezențe americane semnificative. Dar precedentul din octombrie 2025 – o retragere derulată fără prea multe explicații publice și cu efecte tăcute asupra descurajării pe flancul estic – rămâne o amintire suficient de recentă cât să tempereze orice optimism necondiționat. Ironia întregii situații, pentru un observator de la București, este că exact în timp ce Washingtonul cere aliaților europeni să preia „responsabilitatea primară” pentru propria apărare convențională, capacitățile autohtone menite să susțină o asemenea autonomie – de la contractele de achiziție blocate sau anulate până la lentoarea cronică a modernizării industriei naționale de apărare – rămân încă departe de ritmul pe care logica „NATO 3.0” îl presupune. Retorica reechilibrării transatlantice avansează, de regulă, mai repede decât capacitatea reală a Europei de a o susține – iar în acest decalaj, previzibil, se va juca securitatea flancului estic în anii care vin.
