Președintele Donald Trump avertizase, după loviturile americane de marți, 1 septembrie, că orice ripostă iraniană va atrage un răspuns „la un nivel mult mai dur și mai înalt”. Teheranul a ales să nu dea înapoi.
Iranul a răspuns noului val de atacuri americane lansând rachete și drone împotriva pozițiilor Statelor Unite din regiune, sfidând direct avertismentul transmis cu numai câteva ore înainte de Donald Trump. Escaladarea vine după ce forțele americane au declanșat marți o nouă serie de lovituri pe teritoriul iranian, extinzând operațiunile militare reluate după câteva săptămâni de armistițiu fragil, potrivit oficialilor militari. Washingtonul a prezentat atacurile drept un răspuns la tentativele Iranului de a lovi navigația comercială din Strâmtoarea Hormuz și forțele americane desfășurate în Orientul Mijlociu. Potrivit Comandamentului Central al SUA, țintele au inclus sisteme de apărare antiaeriană, radare și echipamente utilizate pentru distribuirea minelor navale.
Teheranul prezintă însă o imagine complet diferită a operațiunii. Oficialii iranieni susțin că printre victime s-au aflat civili, inclusiv participanți la o nuntă organizată într-o locuință din sudul Iranului. Purtătorul de cuvânt al Ministerului iranian de Externe, Esmaeil Baqaei, a afirmat că peste 50 de persoane, inclusiv femei și copii, au fost ucise sau rănite. „Mai periculoasă decât bomba în sine este normalizarea bombardamentului; iar mai periculoasă decât tăcerea este transformarea tăcerii în legitimitate”, a scris Baqaei pe X, promițând că Iranul va răspunde „cu fermitate” acestor „crime sălbatice”. Centcom a respins acuzațiile potrivit cărora forțele americane ar fi vizat civili.
Între timp, războiul a revenit în aerul întregii regiuni. Forțele americane au continuat până târziu în noapte să intercepteze proiectile iraniene. Nu era clar imediat dacă unele dintre ele reușiseră să treacă de sistemele defensive și dacă provocaseră pagube sau victime, potrivit unui oficial american care a vorbit sub protecția anonimatului.
Iordania, unde sunt staționați aproximativ 4.000 de militari americani, a anunțat că a interceptat zece dintre cele treisprezece rachete balistice lansate spre teritoriul său. Celelalte trei au căzut în zone nelocuite, fără să provoace victime. Kuweitul și Bahrainul au raportat miercuri dimineață că au respins atacuri similare. Astfel, ceea ce începuse ca o nouă confruntare directă între Washington și Teheran s-a revărsat din nou asupra statelor care găzduiesc infrastructură și forțe americane.
Hormuz rămâne centrul de greutate
O bună parte dintre cei aproximativ 50.000 de militari americani desfășurați în regiune sunt implicați în aplicarea blocadei navale impuse de administrația Trump, concepută pentru a crește presiunea economică asupra Teheranului și, în același timp, pentru a proteja navigația comercială. Dar tocmai aici se vede limita controlului american. Două petroliere au fost lovite luni de proiectile neidentificate în Strâmtoarea Hormuz, potrivit organismelor de monitorizare maritimă. Incidentul arată că simpla prezență militară masivă nu garantează revenirea la normalitate pe una dintre cele mai importante rute energetice ale lumii.
Washingtonul insistă, în paralel, că obiectivul final rămâne unul negociat. Administrația Trump condiționează o înțelegere de renunțarea Teheranului la ambițiile sale nucleare, obiectiv formulat încă de la începutul conflictului, dar pe care campania militară nu a reușit până acum să-l transforme într-o concesie iraniană. „Scopul nostru este să aducem Iranul la o înțelegere. Ei știu ce vrem. Le revine lor sarcina de a ajunge la această concluzie”, a declarat un oficial al Casei Albe.
Noua rundă de ostilități începuse duminică, atunci când forțele americane au atacat lansatoare de rachete de pe insula Larak despre care Washingtonul susținea că erau pregătite să sprijine dispersarea minelor navale în strâmtoare. Iranul a răspuns cu rachete balistice îndreptate spre o bază din Iordania. Opt dintre acestea au fost interceptate, fără victime raportate. Apoi au venit atacurile de marți 1 septembrie. Și riposta iraniană de miercuri 2 septembrie. Războiul a revenit astfel la mecanismul pe care niciuna dintre părți nu pare capabilă să-l întrerupă: lovitură, ripostă, avertisment, o nouă lovitură.
Spirala fără final a Golfului
Ceea ce Washingtonul numește „ripostă”, iar Teheranul „crimă sălbatică” a încetat, de fapt, să mai fie un eveniment excepțional. La șase luni de la loviturile din 28 februarie și de la moartea lui Khamenei, confruntarea americano-iraniană începe să semene cu ceea ce orice cronicar al conflictelor prelungite recunoaște imediat: un război în care violența nu mai are nevoie de o justificare nouă, ci doar de un calendar.
Duminică – Larak.
Marți – o nouă rundă de atacuri americane.
Miercuri noapte – rachete și drone iraniene spre Iordania, Kuweit și Bahrain.
Fiecare lovitură este prezentată drept răspuns la cea precedentă. Fiecare parte își construiește propria cronologie a legitimității. Iar lanțul cauzal a devenit atât de circular, încât întrebarea „cine a lovit primul?” începe să-și piardă sensul politic. Mai important este ceea ce nu se întâmplă. Niciuna dintre tabere nu reușește să transforme superioritatea sau rezistența militară într-un rezultat politic decisiv. Washingtonul poate lovi Iranul. Iranul poate răspunde. Statele Unite pot intercepta o parte importantă dintre rachetele și dronele iraniene. Teheranul poate menține suficientă capacitate de lovire pentru a obliga Statele Unite și aliații lor regionali să rămână permanent în alertă.
Dar, după șase luni, obiectivul politic fundamental declarat de administrația Trump – obligarea Iranului să accepte condițiile americane privind programul nuclear – rămâne ceea ce era la început: o cerință formulată, nu un rezultat obținut prin forță.
Războiul contabilităților morale
Este interesant și limbajul prin care cele două tabere își administrează propria contabilitate morală. Centcom vorbește despre „sisteme de apărare antiaeriană”, „radare” și „echipamente pentru distribuirea minelor”. Este limbajul tehnic al războiului: ținta devine un obiect, iar operațiunea, o succesiune de coordonate. Teheranul răspunde cu imaginea opusă: civili, femei, copii, o nuntă, o casă lovită. Baqaei introduce însă în discurs un concept mai interesant decât acuzația propriu-zisă: normalizarea bombardamentului. Pentru că aceasta pare să fie, într-adevăr, etapa în care a intrat conflictul. Nu faptul că se bombardează mai este surprinzător. Surprinzător ar deveni dacă, pentru câteva săptămâni, nu s-ar mai bombarda. Și aceasta este poate cea mai periculoasă transformare a unui război prelungit: momentul în care excepționalul devine rutină, iar fiecare tabără începe să considere următoarea rundă de lovituri nu o decizie politică majoră, ci aproape o procedură.
Când războiul marilor puteri intră în curtea statelor mici
Mai există o schimbare importantă. Câmpul de luptă s-a extins dincolo de confruntarea directă dintre Statele Unite și Iran. Într-o singură noapte, trei state – Iordania, Kuweit și Bahrain – au fost obligate să-și activeze sistemele defensive și, apoi, să explice propriilor populații ce au reușit să intercepteze și ce a trecut de apărare. Este aritmetica dură pe care statele aflate lângă marile conflicte o cunosc foarte bine. Nu li se cere neapărat invulnerabilitate. Niciun sistem antiaerian nu poate promite asta. Li se cere însă o rată de succes suficient de mare pentru ca populația să continue să creadă că alianța cu puterea care își ține bazele și trupele pe teritoriul lor oferă mai multă securitate decât risc. Aici apare o problemă politică pe care numărul interceptărilor nu o poate rezolva complet.
Cu cât războiul durează mai mult, cu atât statele-gazdă trebuie să răspundă mai des unei întrebări incomode: prezența militară americană ne protejează de război sau ne transformă în ținte ale lui? Nu există un răspuns simplu. Dar simplul fapt că întrebarea poate fi pusă reprezintă deja un câștig strategic pentru Teheran.
Hormuz, barometrul războiului
Firul roșu rămâne Strâmtoarea Hormuz. Nu neapărat pentru că acolo se va decide militar războiul, ci pentru că strâmtoarea a devenit barometrul capacității fiecărei tabere de a impune o realitate nouă. Trump a ales blocada navală pentru a crește presiunea asupra Iranului. Teheranul răspunde menținând nesiguranța asupra navigației. Petrolierele continuă să circule, dar unele sunt lovite. Forțele americane sunt prezente în număr mare, dar nu pot transforma fiecare kilometru de apă într-un spațiu perfect controlat. Iranul poate amenința strâmtoarea, dar nici el nu o poate închide fără să suporte costuri economice și militare enorme. Rezultatul este o situație intermediară, poate cea mai dificilă dintre toate: Hormuz nu este nici complet blocată, nici complet sigură. Este o rută de risc administrat.
Iar pentru economia mondială, uneori este suficient. Navele nu trebuie să înceteze complet să circule pentru ca războiul să producă efecte. Este suficient ca asigurările să crească, armatorii să ezite, traseele să fie reconsiderate, iar piețele să introducă permanent în preț posibilitatea următoarei lovituri. În acest sens, Teheranul nu trebuie să câștige controlul asupra Hormuzului. Trebuie doar să împiedice Washingtonul să poată spune credibil că îl controlează pe deplin.
Războiul în care fiecare crede că timpul lucrează pentru el
Aceasta este probabil explicația pentru persistența conflictului. Washingtonul pare să creadă că presiunea militară, economică și navală va eroda în cele din urmă capacitatea Teheranului de a rezista. Iranul pare să parieze pe alt tip de uzură: costurile americane, vulnerabilitatea bazelor regionale, presiunea asupra traficului energetic și oboseala politică a aliaților. Fiecare parte consideră că poate suporta războiul mai mult decât adversarul. Și tocmai de aceea niciuna nu are, deocamdată, suficiente motive să-l încheie. Este mecanismul clasic al conflictului prelungit: linia frontului nu trebuie să avanseze spectaculos, iar una dintre tabere nu trebuie să capituleze. Este suficient ca ambele să creadă că mâine le va fi ceva mai favorabil decât astăzi. Problema este că, atunci când ambele tabere gândesc astfel, războiul poate continua mult după momentul în care costurile lui au depășit beneficiile politice inițiale.
Lecția pentru Marea Neagră
Pentru România și pentru flancul estic al NATO, Hormuz nu oferă un precedent geografic direct. Marea Neagră nu este Strâmtoarea Hormuz, Rusia nu este Iranul, iar arhitectura militară și juridică este fundamental diferită. Dar există o lecție de mecanică strategică pe care Bucureștiul ar face bine să o privească atent. Un actor regional nu trebuie să controleze complet un culoar maritim pentru a-i modifica valoarea strategică. Este suficient să transforme certitudinea navigației în risc permanent.
Mine.
Drone.
Bruiaj GPS.
Atacuri asupra infrastructurii portuare.
Incidente greu de atribuit.
Amenințări asupra navelor comerciale.
Creșterea costurilor de asigurare.
Restricții temporare de navigație.
Fiecare, separat, poate părea gestionabil.
Împreună, pot schimba comportamentul economic și militar într-un întreg bazin maritim.
Aceasta este legătura reală dintre Hormuz și Marea Neagră.
Nu geografia.
Nu actorii. Ci transformarea unui spațiu de circulație într-un spațiu de incertitudine.
Iar experiența Golfului mai arată ceva: superioritatea militară nu restabilește automat normalitatea. Poți avea zeci de mii de militari, nave, avioane și sisteme antirachetă și totuși să nu poți garanta că următorul petrolier nu va fi lovit. În asemenea conflicte, diferența dintre a „câștiga” și a putea gestiona criza ani la rând devine tot mai importantă. Pentru alianțele occidentale, adevărata resursă strategică nu mai este doar numărul rachetelor, al avioanelor sau al navelor. Este și răbdarea instituțională.
Capacitatea de a escorta, intercepta, repara, reasigura, adapta și continua fără ca fiecare incident să producă o nouă criză politică. Iar aceasta este poate concluzia cea mai incomodă a actualei spirale din Golf: războaiele moderne nu trebuie neapărat câștigate de adversarul mai slab. Uneori este suficient ca el să reușească să le facă imposibil de încheiat în termenii adversarului mai puternic.
