Phenianul, Beijingul și Teheranul își aliniază interesele în spatele Moscovei, în timp ce Europa ezită să-și dezgolească propriul scut antirachetă.
Rusia a declanșat invazia Ucrainei din propria voință, într-un calcul care s-a dovedit, cel puțin în termenii planului inițial, un eșec strategic. Dar un război de această anvergură nu mai rămâne mult timp o afacere bilaterală, iar în cel de-al patrulea an al confruntării, conflictul din Ucraina a încetat să mai fie doar războiul lui Putin. A devenit un poligon în care alte puteri autoritare își testează, cu riscuri minime și costuri delegate, propriile ipoteze despre ordinea care va urma. Coreea de Nord, China și Iranul nu susțin Moscova din solidaritate ideologică sau din vreo nostalgie a Războiului Rece, ci pentru că fiecare dintre ele găsește în prelungirea acestui război o utilitate strict națională.
Calculul chinez este cel mai rece dintre toate. Beijingul nu are niciun interes să vadă Rusia învingătoare în sensul deplin al cuvântului – o Rusie triumfătoare și reechilibrată ar fi un partener mai puțin dependent și, implicit, mai puțin maleabil. Interesul chinez este ca războiul să continue la o intensitate suficientă pentru a fixa atenția, bugetele și stocurile de armament ale Statelor Unite și ale aliaților europeni în teatrul european, exact în perioada în care Beijingul își consolidează poziția în Marea Chinei de Sud și presiunea asupra Taiwanului. Fiecare baterie Patriot trimisă la Kiev este, din perspectiva Zhongnanhai-ului, o baterie care nu apără Manila sau Taipei. Coreea de Nord urmărește altceva: nu o distragere geopolitică, ci o consacrare. Regimul de la Phenian a rămas, timp de decenii, paria diplomatic al unei ordini pe care nu o putea influența. Trupele nord-coreene trimise în Kursk și livrările masive de muniție către front nu sunt gesturi de altruism ideologic, ci prețul de intrare într-un bloc revizionist care îi oferă lui Kim Jong-un ceva ce sancțiunile occidentale nu i-au oferit niciodată: relevanță strategică și acces la tehnologie rusească de rachete și sateliți. Iranul, la rândul său, joacă rolul furnizorului indispensabil – dronele Shahed și liniile lor de producție transferate pe teritoriul rusesc au devenit coloana vertebrală a campaniei de teroare aeriană a Moscovei, în schimbul unui sprijin pe care Teheranul îl poate revendica atunci când propriul său program regional intră sub presiune israeliană sau americană.
Iluzia raporturilor personale
În Washington circulă, cu o persistență greu de justificat, ideea că politica externă a marilor puteri autoritare poate fi înțeleasă prin lentila relațiilor personale dintre lideri. Președintele Trump a lăsat de mai multe ori impresia că vede în întâlnirile sale cu Kim Jong-un dovada unei legături speciale, aproape a unui respect reciproc care ar putea, într-o zi, servi drept pârghie diplomatică. Realitatea din teren contrazice sistematic această narațiune. Deciziile lui Kim de a trimite trupe pe frontul european, de a adânci integrarea militară cu Moscova și de a-și consolida parteneriatul strategic cu Beijingul nu au fost dictate de vreo considerație privind percepția americană, ci de o logică a supraviețuirii regimului și a poziționării în bloc. Dictatorii nu se aliniază în funcție de complimente sau de fotografii protocolare; se aliniază în funcție de garanții de securitate, de acces la resurse și de calculul brut al puterii. Confuzia dintre curtoazie diplomatică și convergență de interese este una dintre cele mai vechi capcane ale politicii externe occidentale, iar cazul nord-coreean o ilustrează cu o claritate aproape didactică.
De ce bombardamentul de teroare nu produce capitulare?
Pe fondul acestui sprijin extern, Rusia și-a intensificat campania de atacuri cu rachete balistice și de croazieră asupra rețelei energetice și a zonelor urbane ucrainene, exploatând tocmai penuria critică de interceptoare – în primul rând sisteme Patriot – cu care se confruntă apărarea aeriană a Kievului. Logica Kremlinului este una veche de un secol: dacă frontul terestru nu poate fi spart, poate fi frântă voința populației din spate. Istoria militară nu susține însă această premisă. Bombardamentul strategic asupra Londrei din 1940–1941 nu a zdruncinat rezistența britanică, ci a consolidat-o; campania aliată de bombardare a Germaniei, deși devastatoare industrial, nu a produs colapsul moral scontat înainte de înfrângerea militară propriu-zisă; iar experiențele mai recente, de la Beirut la Grozni, arată același tipar – teroarea aeriană asupra civililor generează adaptare, dispersie și, adesea, o radicalizare a rezistenței, nu supunere. Miza reală a rachetelor rusești nu este, prin urmare, victoria psihologică promisă de doctrină, ci epuizarea pur materială a apărării ucrainene: fiecare interceptor consumat este un interceptor care nu mai există atunci când vine următorul val de atac.
Ezitarea europeană
Aici se conturează dilema care va defini, probabil, capitolul următor al războiului. Statele europene dispun de stocuri limitate de interceptoare de apărare antiaeriană și se confruntă cu o alegere pe care nimeni nu vrea să o formuleze public: să trimită acum, către Ucraina, rezervele rămase, riscând să-și lase propriul spațiu aerian mai vulnerabil, sau să le păstreze acasă, pentru un scenariu ipotetic în care Rusia ar testa direct un stat membru NATO. Această ezitare este rațională în aparență, dar strategic autodistructivă în esență. A economisi interceptoare pentru o zi în care Ucraina ar fi deja căzută înseamnă a paria pe propria înfrângere anticipată a Kievului ca ipoteză de lucru – și a construi, din această resemnare tăcută, exact scenariul pe care ezitarea pretinde că îl evită. O Ucraina care cedează sub bombardament, din lipsă de interceptoare pe care aliații le-au păstrat „pentru mai târziu”, nu produce o Europă mai sigură, ci una care se confruntă direct, la propriile granițe, cu o Rusie revigorată de o victorie propagandistică și cu o axă Phenian-Beijing-Teheran care va fi învățat exact lecția greșită: că răbdarea și presiunea susținută dau roade, iar Occidentul cedează la timp.
Pentru România, poziționată pe flancul estic/frontul estic al NATO și expusă direct ripostelor rusești asupra infrastructurii dunărene, această dezbatere europeană nu este abstractă: fiecare săptămână de amânare a livrărilor de interceptoare către Ucraina este o săptămână în care propria arhitectură de descurajare de la Marea Neagră rămâne testată de aceeași axă a convenienței, care astăzi se hrănește din penuria Kievului.
