Statele Unite nu au rămas fără arme. Dar războiul cu Iranul a scos la suprafață o vulnerabilitate mult mai serioasă: unele dintre cele mai importante muniții americane sunt consumate mult mai repede decât pot fi produse. Iar dacă o putere regională poate pune o asemenea presiune asupra arsenalului SUA, întrebarea incomodă este ce s-ar întâmpla într-un conflict cu Rusia sau China.
Imaginea unui distrugător american lansând o rachetă Tomahawk are ceva din demonstrațiile clasice ale puterii militare a Statelor Unite: o navă aflată la sute de kilometri de țintă, o armă de mare precizie și capacitatea de a lovi adversarul fără a expune direct militarii americani.
Numai că, după Operațiunea Epic Fury, în spatele acestei imagini începe să se vadă o realitate mai puțin confortabilă. Fiecare Tomahawk lansat trebuie înlocuit. La fel fiecare interceptor Patriot și THAAD folosit pentru a opri rachetele adversarului. Iar fabricile americane nu reușesc să producă aceste arme în ritmul în care un război modern le consumă.
Relatările despre golirea stocurilor au devenit atât de persistente încât Pentagonul a transferat armament depozitat în Asia și Europa pentru a reface rezervele din Orientul Mijlociu. Mai mult, lipsa interceptorilor ar fi cântărit inclusiv în decizia președintelui Donald Trump de a renunța, luna trecută, la planurile unui atac de amploare împotriva Iranului.
Administrația respinge ideea că America ar fi rămas fără muniții. În momente diferite, oficialii au susținut că stocurile sunt suficiente, au pus presiunea asupra arsenalului pe seama armelor trimise Ucrainei de administrația Biden și au promis că industria de apărare va accelera producția.
Problema este că războiul nu așteaptă fabrica.
Fostul secretar al Apărării Leon Panetta vorbește deja despre un „moment periculos”: dacă adversarii Statelor Unite ajung să creadă că Washingtonul nu mai dispune de suficiente arme pentru a purta simultan mai multe conflicte, problema nu mai este doar industrială. Devine una de descurajare.
Iar întrebarea este inevitabilă: cum a ajuns cea mai puternică armată a lumii în situația în care un război împotriva Iranului îi poate afecta capacitatea de a se pregăti pentru o confruntare cu Rusia sau China?
Un răspuns îl oferă Michael Horowitz, expert al Council on Foreign Relations și fost subsecretar adjunct al Apărării pentru Dezvoltarea Forței și Capabilități Emergente în administrația Biden. Horowitz este coautorul unui raport al CFR cu un titlu care spune aproape totul: Out of Ammo: A Two-Year Sprint to Rebuild the American Arsenal and Deter China.
Din analiza sa rezultă trei probleme majore.
America are muniție. Dar nu suficientă din cea care contează cel mai mult
Pentagonul nu duce lipsă de toate armele. Depozitele americane conțin în continuare cantități importante de mortiere, proiectile de artilerie, bombe gravitaționale și alte muniții convenționale.
Criza se află în altă parte: la armele sofisticate, greu și lent de produs, de care Statele Unite au nevoie tocmai pentru cele mai periculoase scenarii de război.
Cifrele prezentate sunt spectaculoase.
Peste 1.500 de interceptori Patriot ar fi fost deja utilizați, ceea ce ar lăsa mai puțin de 830 în inventarul american. Din cei 452 de interceptori THAAD existenți la începutul războiului, aproximativ 40% au fost lansați, astfel încât stocul ar fi coborât sub 280.
Nici arsenalul ofensiv nu a rămas neatins. Stocul de rachete de croazieră Tomahawk ar fi scăzut de la aproximativ 3.000 la circa 2.000. Rezervele de ATACMS și de Precision Strike Missile — PrSM — sunt aproape epuizate. Iar aproximativ un sfert din flota de drone MQ-9 Reaper a fost pierdută sau doborâtă.
Nu sunt arme oarecare.
Patriot și THAAD reprezintă o parte esențială a scutului împotriva rachetelor balistice. Tomahawk, ATACMS și PrSM permit lovirea adversarului de la distanță, fără ca avioanele și militarii americani să intre în zonele cele mai periculoase ale apărării inamice.
Sigur, Statele Unite dispun de multe alte bombe și rachete. Numai că folosirea armamentului cu rază mai scurtă înseamnă apropierea avioanelor de țintă și, implicit, expunerea piloților unor riscuri mult mai mari.
Așadar, problema nu este că America „a rămas fără bombe”. Problema este că începe să consume exact acele arme care îi permit să lupte de la distanță și să-și protejeze forțele.
Racheta pleacă în câteva secunde. Înlocuirea ei durează ani
Aici apare adevărata vulnerabilitate.
Un interceptor Patriot poate fi consumat într-o singură noapte de atac. Fabrica nu-l poate înlocui a doua zi.
Raytheon produce în prezent aproximativ 600 de interceptori Patriot pe an. La acest ritm, refacerea stocurilor americane ar necesita aproximativ trei ani.
Situația THAAD este și mai dificilă. Lockheed Martin produce aproximativ 96 de interceptori anual. Ar fi nevoie de circa doi ani doar pentru revenirea la nivelul existent înaintea războiului cu Iranul.
În cazul Tomahawk, producția recentă nu a depășit aproximativ 200 de rachete pe an, iar timpul estimat până la livrarea unei comenzi noi ajunge la 34 de luni.
Aceasta este aritmetica brutală a războiului de uzură: adversarul poate consuma într-o săptămână ceea ce industria înlocuiește în luni sau chiar ani.
Administrația Trump încearcă să schimbe ritmul. Au fost semnate acorduri-cadru cu marii contractori, iar secretarul adjunct al Apărării, Steve Feinberg, le-a cerut companiilor să vină rapid cu planuri pentru termene de livrare mult mai agresive și creșteri ale producției.
Banii sunt și ei puși pe masă. Pentagonul propune un supliment de 67 de miliarde de dolari pentru anul fiscal 2026, în timp ce solicitarea pentru 2027 presupune o creștere cu 42% a cheltuielilor de apărare, o parte importantă urmând să meargă către interceptori și arme cu rază lungă.
Numai că miliardele nu produc automat rachete.
În spatele fiecărui interceptor există motoare, explozivi, componente electronice, senzori, materiale speciale, furnizori și subcontractori. Dacă o singură verigă nu-și poate dubla producția, întregul lanț rămâne blocat. O fabrică nu poate trece peste noapte de la câteva zeci de interceptori la câteva sute doar pentru că Pentagonul a semnat un cec mai mare.
Și tocmai aici apare întrebarea strategică: dacă Iranul poate consuma stocurile americane într-un asemenea ritm, ce s-ar întâmpla într-un război cu China?
Beijingul dispune de un arsenal mult mai mare, de o bază industrială incomparabil mai puternică și de capacitatea de a susține un volum de foc pe care Iranul nu îl poate reproduce. Dacă strategia adversarului devine pur și simplu aceea de a obliga America să tragă până când depozitele încep să se golească, superioritatea tehnologică americană riscă să devină insuficientă.
Descurajarea funcționează numai atât timp cât adversarul crede că ai suficiente arme nu doar pentru prima săptămână de război, ci și pentru ceea ce urmează.
Pentagonul s-a pregătit pentru războaiele de ieri
Criza actuală nu a apărut peste noapte. Rădăcinile ei se află în lumea de după Războiul Rece.
După dispariția Uniunii Sovietice, Statele Unite au făcut o alegere care, la vremea respectivă, părea logică: calitatea înaintea cantității.
Nu mai exista un adversar militar de aceeași categorie. Amenințările veneau din partea unor state mult mai slabe sau a organizațiilor teroriste. În acest mediu, era mai important să ai cea mai precisă rachetă decât milioane de muniții.
America a construit astfel ceea ce Horowitz numește arme „rafinate, scumpe și greu de produs”.
Modelul a funcționat în Irak și Afganistan, unde Statele Unite controlau cerul și adversarii nu puteau obliga Pentagonul să consume sute de interceptori într-o singură campanie.
Dar lumea pentru care fusese construit acest arsenal a dispărut.
Rusia a readus războiul industrial de mare intensitate în Europa. China a construit una dintre cele mai puternice baze industriale și militare din lume. Iranul și aliații săi au demonstrat că rachetele și dronele relativ ieftine pot obliga adversarul să consume interceptori care costă milioane.
Iar Ucraina a dus această lecție și mai departe: într-un război prelungit, cantitatea este ea însăși o formă de calitate.
Să distrugi o dronă de aproximativ 50.000 de dolari cu un interceptor de câteva milioane poate fi perfect justificat dacă drona se îndreaptă spre o bază, un avion sau un obiectiv critic. Dar dacă adversarul poate repeta atacul de sute sau mii de ori, matematica începe să lucreze împotriva apărătorului.
Nu trebuie să-i distrugi sistemul antiaerian. Îl poți obliga să-și consume muniția.
De la Iran la Ucraina și apoi spre Pacific
Aceasta este dimensiunea crizei care depășește cu mult Operațiunea Epic Fury.
Statele Unite încearcă să susțină simultan mai multe teatre strategice care concurează, direct sau indirect, pentru aceleași resurse. Ucraina are nevoie de interceptori Patriot și muniție de precizie pentru războiul cu Rusia. Orientul Mijlociu consumă aceleași categorii de arme pentru protejarea trupelor și aliaților americani. Iar Pentagonul trebuie să păstreze suficiente rezerve pentru eventualitatea unei crize în Indo-Pacific.
Un interceptor mutat din Europa în Orientul Mijlociu nu dispare din arsenalul american, dar dispare temporar din locul pentru care fusese depozitat.
Aceasta este diferența dintre inventarul contabil și disponibilitatea militară.
Într-o lume cu o singură criză majoră, Washingtonul poate muta armele acolo unde sunt necesare. Într-o lume în care Rusia presează Europa, Iranul consumă resurse în Orientul Mijlociu, iar China rămâne principala provocare strategică în Pacific, aceeași flexibilitate devine mult mai dificilă.
Și tocmai acesta este motivul pentru care actuala criză a munițiilor americane trebuie urmărită atent și din Europa.
Nu pentru că Statele Unite ar fi devenit brusc incapabile să lupte. Sunt departe de această situație. Ci pentru că rezerva de putere pe care aliații au presupus-o aproape nelimitată începe să-și arate limitele industriale.
Războaiele viitorului se pot câștiga în fabrici
Pentagonul are acum două probleme, nu una.
Prima este urgentă: să refacă stocurile consumate.
A doua este mult mai dificilă: să schimbe filosofia după care America își construiește arsenalul.
Mai mulți bani pot cumpăra mai multe Patriot, THAAD și Tomahawk, dar nu rezolvă singuri dezechilibrul dintre o armă foarte scumpă, produsă lent, și amenințări ieftine care pot fi fabricate în masă. Pentru aceasta sunt necesare alte tipuri de interceptori, drone defensive, război electronic, producție distribuită și arme suficient de ieftine încât să poată fi consumate în cantități mari.
Cu alte cuvinte, Pentagonul trebuie să învețe una dintre lecțiile pe care frontul ucrainean le predă de peste patru ani: nu este suficient să ai cea mai bună armă. Trebuie să poți produce suficiente exemplare înainte ca adversarul să te oblige să le consumi.
De aceea, adevărata criză americană a munițiilor nu se măsoară doar în cele aproximativ 830 de interceptoare Patriot rămase, în mai puțin de 280 de THAAD sau în cele circa 2.000 de Tomahawk.
Se măsoară în timp.
Câte rachete poate consuma America într-o lună și câte poate fabrica industria în aceeași lună? Cât durează refacerea unui depozit după o campanie intensă? Și, mai ales, câte războaie poate susține simultan o superputere atunci când fiecare dintre ele consumă aceleași arme rare?
Operațiunea Epic Fury nu demonstrează că Statele Unite au rămas fără arme. Demonstrează ceva mai incomod: chiar și arsenalul celei mai puternice armate din lume are un fund, iar adversarii Americii au început să înțeleagă cât de repede poate fi atins.
