Războaiele moderne nu consumă doar oameni și bani. Consumă drone, rachete, interceptoare, muniții, piese de schimb și, poate cel mai greu de recuperat, timp industrial. Conflictul cu Iranul începe să arate cât de repede poate fi pusă sub presiune chiar și uriașa mașină militară americană atunci când Washingtonul trebuie să susțină simultan mai multe fronturi.
Armata SUA a pierdut cel puțin 45 de drone MQ-9 Reaper în timpul războiului cu Iranul, aproximativ un sfert din flota pe care o avea înaintea conflictului, potrivit oficialilor americani citați în materialul care stă la baza acestei analize. Un Reaper poate costa între 30 și 50 de milioane de dolari, în funcție de senzori și armament. Numai aceste pierderi pot trece astfel de 1,3 miliarde de dolari.
Cifra impresionează, dar nu spune întreaga poveste. America își poate permite încă să găsească alte miliarde. Mult mai dificil este să găsească anii necesari pentru a transforma banii în arme noi.
Dronele au fost folosite intens în jurul Strâmtorii Hormuz, devenită unul dintre punctele fierbinți ale conflictului. Acolo, o platformă care și-a construit reputația în războaiele americane din ultimele două decenii s-a trezit într-un mediu mult mai ostil. Reaper-ul este performant, poate supraveghea timp îndelungat și poate executa lovituri de precizie, dar este relativ lent și vulnerabil într-un spațiu aerian contestat.
Iranul și grupările apropiate Teheranului din Yemen și Irak au reușit astfel să transforme una dintre platformele emblematice ale superiorității tehnologice americane într-o țintă extrem de costisitoare.
Și nu toate aparatele au fost doborâte. Potrivit unui alt oficial american citat în material, un număr nespecificat s-a prăbușit după pierderea legăturii de comunicații cu operatorii. Este un amănunt care spune foarte mult despre natura războiului actual. Într-un câmp de luptă saturat de bruiaj, război electronic, drone și sisteme antiaeriene, nu mai contează numai cât de sofisticată este platforma. Contează dacă poate supraviețui, dacă poate comunica și, mai ales, dacă poate fi înlocuită suficient de repede.
Nu sunt doar 45 de drone
Reaper-ul este doar partea cea mai vizibilă a unei probleme mai mari.
Pierderile se adaugă armelor și munițiilor consumate atât în războiul cu Iranul, cât și în anii de sprijin militar acordat Ucrainei. A spune că Statele Unite „rămân fără arme” ar fi o exagerare. America deține în continuare cea mai puternică forță militară occidentală și cea mai mare bază industrială de apărare din alianță. Problema este alta: anumite categorii de muniții sunt consumate într-un ritm pe care liniile de producție nu îl pot compensa imediat.
Înaintea conflictului existau aproximativ 185 de Reaper în inventarul militar american — 165 în Forțele Aeriene și 20 în Corpul Pușcașilor Marini. În mai, general-locotenentul David Tabor declara în Senat că numărul rămas coborâse spre 135 și vorbea deja despre necesitatea refacerii rapide a flotei.
Există, desigur, și o schimbare de generație. Pentagonul intenționa oricum să reducă treptat dependența de MQ-9, produs de General Atomics, în favoarea unor drone armate mai ieftine, mai numeroase și capabile să opereze în rețea sau în roiuri. Numai că războiul transformă ceea ce trebuia să fie o tranziție controlată într-o urgență.
Administrația Trump încearcă acum să obțină de la Congres încă 67 de miliarde de dolari pentru costurile războiului cu Iranul și refacerea stocurilor.
Dar aici apare una dintre lecțiile fundamentale ale războiului de uzură:
poți vota zeci de miliarde de dolari într-o noapte; nu poți vota timpul necesar fabricării unei rachete.
Cazul THAAD: când problema nu mai sunt banii
Interceptoarele THAAD oferă probabil cea mai bună imagine a acestei vulnerabilități.
Au fost folosite intens, iar raportul American Enterprise Institute citat în material indică o diferență uriașă între necesar și capacitatea industrială. Rata maximă de producție este de aproximativ 96 de interceptoare anual, în timp ce necesarul indicat ajunge la 857 în bugetul următor și la aproape 2.600 pe cinci ani.
La actualul ritm industrial, decalajul nu poate fi recuperat în câteva luni.
Todd Harrison, autorul raportului, estimează că fabricarea unui singur interceptor THAAD durează aproape trei ani. Altfel spus, chiar dacă Washingtonul pune astăzi banii pe masă, racheta nu apare mâine într-un depozit.
Aici se vede vulnerabilitatea pe care bugetele militare de sute de miliarde de dolari o pot ascunde.
O fabrică nu își dublează producția pentru că președintele semnează un ordin. Muncitorii specializați nu apar peste noapte. Furnizorii de componente nu pot fi multiplicați instantaneu. Liniile de producție necesită utilaje, certificări, personal, materii prime și contracte pe termen lung.
Într-un război de uzură, timpul industrial devine el însuși o armă.
Două războaie, aceleași fabrici
Aici problema americană începe să devină problema aliaților.
Anii de sprijin pentru Ucraina au consumat anumite categorii de muniții. Războiul cu Iranul solicită alte stocuri, în special interceptoare. În același timp, Pentagonul trebuie să păstreze rezerve suficiente pentru Indo-Pacific, unde adversarul potențial nu mai este Iranul, ci China.
Nu mai discutăm, așadar, numai despre capacitatea Statelor Unite de a câștiga un război. Discutăm despre ceva mult mai complicat: capacitatea Americii de a descuraja simultan adversari în Europa, Orientul Mijlociu și Asia fără ca unul dintre ei să profite de faptul că resursele americane sunt absorbite în altă parte.
Iranul nu trebuie să învingă militar Statele Unite pentru a produce un efect strategic. Dacă poate obliga Washingtonul să consume interceptoare sofisticate, drone și muniții greu de înlocuit, costul conflictului se propagă dincolo de Strâmtoarea Hormuz.
Ajunge în Pacific.
Și ajunge, inevitabil, și pe flancul estic al NATO.
Umbra ajunge la Marea Neagră
Pentru România, întrebarea corectă nu este dacă America mai are arme. Are.
Întrebarea este ce se întâmplă dacă trei crize majore trebuie gestionate aproape simultan?
Un Washington obligat să păstreze forțe și interceptoare în Golf, să continue susținerea Ucrainei și să mențină suficiente capacități pentru descurajarea Chinei va avea inevitabil mai puțină libertate în distribuirea rezervelor sale.
Pentru București, aceasta nu este o dezbatere academică.
România cumpără Patriot, HIMARS și alte sisteme americane care provin din aceeași bază industrială asupra căreia se exercită acum presiuni din mai multe direcții. Atunci când zeci de armate vor aceleași rachete, aceleași componente și aceleași muniții, nu mai contează numai că ai banii și ai semnat contractul.
Contează unde te afli în coada de producție.
Iar de aici începe partea românească a problemei.
România cumpără arme. Dar reconstruiește și industria?
România intră în cea mai mare cursă europeană de reînarmare de după Războiul Rece cu o industrie națională de apărare care a pierdut, în trei decenii, fabrici, specialiști, piețe, tehnologii și, mai ales, continuitatea comenzilor.
Industria nu a dispărut. Există încă uzine, specialiști și competențe importante. Dar distanța dintre ceea ce România poate produce astăzi și ceea ce ar trebui să poată produce într-un conflict de uzură rămâne considerabilă.
Și aici trebuie făcută o distincție esențială.
Una este producția. Alta este integrarea sau asamblarea locală. Și cu totul altceva este autonomia industrială.
Faptul că o platformă iese pe poarta unei fabrici românești reprezintă un câștig important. Dar adevărata întrebare strategică este ce se întâmplă dacă, într-o criză, nu mai vin componentele critice din exterior.
Putem continua producția?
Putem repara echipamentul?
Putem fabrica muniția?
Putem înlocui ceea ce pierdem?
Aici începe diferența dintre o fabrică de asamblare și o industrie de apărare.
Piranha V: un pas înainte, dar nu capătul drumului
Programul Piranha V este un exemplu relevant.
Transportoarele sunt realizate în România în cadrul cooperării dintre General Dynamics European Land Systems și Uzina Mecanică București. Este, fără îndoială, un progres față de achiziționarea unor vehicule complet fabricate în străinătate.
Sunt create locuri de muncă, apar competențe industriale și o parte a activității economice rămâne în țară.
Dar întrebarea care trebuie pusă nu este dacă vehiculul este asamblat la București, ci cât din lanțul tehnologic poate fi controlat aici.
Motorul, transmisia, electronica, senzorii, armamentul, componentele critice, software-ul și muniția definesc adevărata independență a unei platforme. Cu cât dependența de furnizori externi este mai mare, cu atât eticheta „produs în România” trebuie privită cu mai multă atenție strategică.
Nu pentru a minimaliza programul, ci tocmai pentru a înțelege ce mai avem de construit.
COBRA II arată că localizarea este posibilă
Un alt exemplu este programul COBRA II realizat împreună cu compania turcă Otokar.
Contractul pentru 1.059 de vehicule prevede fabricarea în România a peste 780 dintre acestea, iar producția de serie a început la Mediaș. Primele vehicule integral fabricate în România au fost deja livrate.
Este important deoarece arată că România poate negocia mai mult decât simpla achiziție de pe raft.
Dar și aici adevărata miză începe după inaugurarea liniei de producție. Câtă tehnologie rămâne? Câți furnizori români intră în program? Ce putem fabrica fără componente importate? Și, mai ales, ce va produce fabrica după terminarea actualei comenzi?
Pentru că industria militară nu se construiește dintr-un contract.
Se construiește dintr-o succesiune de contracte.
Moreni: proiectul care trebuia să readucă România în industria blindatelor
Există însă și exemple care arată cât de ușor poate fi pierdută o oportunitate.
Unul dintre ele este Agilis 8×8.
În 2016–2017, proiectul Rheinmetall–Uzina Automecanică Moreni era prezentat drept una dintre marile șanse pentru renașterea industriei românești de blindate. Fusese creată societatea mixtă Romanian Military Vehicle Systems, iar planul prevedea dezvoltarea și producerea în România a unui nou transportor blindat 8×8.
Ambiția era mare.
Moreniul avea tradiție, exista partenerul occidental, iar Armata Română avea nevoie de sute de transportoare.
Numai că proiectul nu a ajuns acolo unde se anunțase.
România a ales Piranha V pentru programul major de transportoare, iar Agilis a dispărut treptat din ecuația înzestrării.
Moreni a rămas astfel imaginea unei probleme pe care industria românească o cunoaște prea bine: memorandumul nu este comandă, parteneriatul nu este producție, iar intenția politică nu ține o fabrică deschisă.
O uzină militară nu poate trăi din proiecte posibile. Are nevoie de comenzi ferme, multianuale.
Corvetele: anii pe care nu-i mai putem recupera
Și mai dureros este cazul corvetelor.
România a petrecut ani încercând să achiziționeze patru corvete multifuncționale într-un program care trebuia să aducă nu numai nave noi Forțelor Navale, ci și activitate industrială în țară.
Au urmat proceduri, contestații, negocieri, blocaje și schimbări de soluție.
Corvetele nu au venit.
Între timp, Marea Neagră s-a transformat într-un teatru de război.
Aceasta este partea pe care contabilitatea programelor de înzestrare nu o surprinde: și timpul pierdut are un preț militar.
O navă care trebuia construită acum șapte sau opt ani și nu există astăzi nu poate fi înlocuită retroactiv printr-un buget mai mare.
SAFE deschide acum o altă posibilitate pentru componenta navală, inclusiv prin construcția unor nave în România. Este o oportunitate importantă.
Dar experiența corvetelor ar trebui să rămână pe masa fiecărui negociator român: o capacitate militară amânată suficient de mult devine, la un moment dat, o capacitate pierdută.
SAFE: 16,7 miliarde și o întrebare
România are acum la dispoziție prin SAFE aproximativ 16,7 miliarde de euro. Este o sumă uriașă raportată la istoria recentă a înzestrării românești.
Programele prevăd blindate, apărare antiaeriană și antidronă, muniții, drone, elicoptere, radare și nave. Unele includ explicit producție sau integrare în România.
Cele 298 de mașini de luptă ale infanteriei și derivatele lor ar urma să implice producție la Mediaș. Programul H225M Caracal include participarea IAR Brașov. Componenta navală deschide perspectiva lucrărilor în șantierele românești.
Sunt pași importanți.
Dar adevăratul test al SAFE nu va fi câte miliarde cheltuie România, ci câte miliarde se transformă în capacitate industrială care rămâne în România.
Câte fabrici vor avea comenzi și după 2030?
Câte linii vor putea produce fără dependență critică de exterior?
Câte companii românești vor intra în lanțurile marilor producători occidentali?
Câte tehnologii vor fi transferate?
Vom putea fabrica muniția platformelor pe care le cumpărăm?
Vom putea repara ceea ce se strică și înlocui ceea ce se pierde?
Acestea sunt întrebările care vor spune dacă SAFE a însemnat reindustrializare militară sau doar o perioadă excepțională de cumpărături.
Pericolul unei industrii de asamblare
România trebuie să evite o capcană.
Poți avea blindate „produse în România”, dar să imporți componentele fără de care linia se oprește.
Poți construi o navă într-un șantier românesc, dar să aduci din exterior aproape toate sistemele care o transformă într-o navă de luptă.
Poți asambla o dronă, dar să depinzi de motoare, optică, electronică sau comunicații importate.
Poți deschide o linie modernă de producție care, după executarea primei comenzi, să rămână fără contracte.
Niciuna dintre aceste activități nu este inutilă. Din contră, reprezintă etape necesare pentru refacerea competențelor pierdute.
Dar asamblarea trebuie să fie începutul drumului, nu destinația lui.
Scopul ar trebui să fie creșterea treptată a conținutului industrial românesc, integrarea furnizorilor locali, transferul de tehnologie, producția de muniție, mentenanța și capacitatea de modernizare a platformelor.
Altfel vom avea echipamente moderne, dar vom continua să depindem de altcineva pentru menținerea lor în luptă.
Lecția americană ajunge astfel la București
Aici se închide cercul început cu pierderea dronelor MQ-9 Reaper și cu deficitul de interceptoare THAAD.
Dacă Statele Unite, cu cea mai mare industrie militară occidentală, descoperă că nu pot transforma instantaneu miliardele votate de Congres în rachete și drone, România nu-și poate permite iluzia că, într-o criză majoră, va cumpăra pur și simplu ceea ce îi lipsește.
Pentru că, atunci când criza va veni, toată lumea va cumpăra în același timp.
Polonia va cere rachete și muniție. Germania își va reface stocurile. Ucraina va continua să consume cantități enorme. Statele din Orientul Mijlociu vor încerca să înlocuiască ceea ce au folosit. Pentagonul va trebui să-și completeze propriile depozite și, simultan, să păstreze suficiente rezerve pentru Pacific.
România va intra în aceeași coadă.
Și atunci banii nu vor mai fi suficienți.
Trebuie să ai fabrică.
Trebuie să ai oameni.
Trebuie să ai furnizori.
Trebuie să ai tehnologie.
Dar, mai ales, trebuie să fi avut comenzi înainte să înceapă războiul.
De aceea, SAFE poate deveni pentru România mult mai mult decât un program de înzestrare. Poate fi cea mai importantă oportunitate de reconstrucție a industriei naționale de apărare din ultimele trei decenii.
Sau poate deveni încă o ocazie pierdută, dacă miliardele se vor transforma predominant în platforme cumpărate și prea puțin în capacitate industrială rămasă în țară.
Experiența ultimilor ani ne oferă deja suficiente avertismente.
Agilis ne-a arătat ce se întâmplă când un proiect industrial nu ajunge la comandă. Corvetele ne-au arătat cât de scump poate deveni timpul pierdut. Piranha V și COBRA II arată că localizarea producției este posibilă. SAFE trebuie să facă pasul următor: să transforme aceste experiențe disparate într-o politică industrială de apărare.
Nu trebuie să producem totul în România. Nicio țară europeană de dimensiunea noastră nu poate face asta și nici nu ar avea sens economic. Dar trebuie să alegem acele capacități fără de care o armată aflată pe flancul estic nu poate rezista într-un conflict prelungit: muniție, explozivi și pulberi, drone și antidronă, mentenanță, electronică militară, anumite componente pentru apărarea aeriană, vehicule și construcții navale.
Pentru că războaiele din Ucraina și Iran readuc în fața Occidentului o lecție pe care deceniile de pace au împins-o în plan secund.
Contractul nu este arma.
Bugetul nu este muniția.
Asamblarea nu este automat industrie.
Iar o hală pe care scrie „producție în România” nu înseamnă autonomie dacă produsul nu poate ieși pe poartă atunci când componentele din exterior nu mai sosesc.
Într-un război de uzură, puterea militară nu este numai ceea ce ai în depozit în prima zi. Este ceea ce poți repara în ziua 30, ceea ce poți înlocui în ziua 100 și ceea ce fabricile tale încă mai pot produce în anul doi.
Adevărata suveranitate militară începe în fabrică. Iar fabrica începe cu o comandă.
