Donald Trump a intrat în politica externă cu reflexele unui dezvoltator imobiliar newyorkez: orice conflict e, în esență, o negociere blocată, iar orice negociere blocată se rezolvă prin presiune urmată de o strângere de mână.
Această grilă i-a adus, în primul mandat, Acordurile Abraham – un succes real, care a rezistat testului timpului. Dar aplicată Iranului, aceeași grilă s-a dovedit inadecvată, pentru simplul motiv că regimul de la Teheran nu joacă după regulile unei tranzacții imobiliare. El joacă după regulile supraviețuirii ideologice, iar acolo unde Trump vede un deal de încheiat, ayatollahii văd un armistițiu de exploatat.
Războiul lansat în februarie împotriva Iranului a fost, în orice evaluare sobră, un eșec de proiectare strategică înainte de a fi unul militar. Lovitura de decapitare care l-a ucis pe Ali Khamenei a demonstrat o capacitate operațională impresionantă, dar a repetat o iluzie veche cât războaiele moderne: că eliminarea unui lider poate substitui prăbușirea unui sistem. Regimul nu s-a prăbușit. Rachetele Iranului au rămas o amenințare regională credibilă, proxy-ii săi au continuat să opereze, iar programul nuclear – grav afectat de loviturile succesive – a ieșit din experiență nu descurajat, ci mai hotărât. Este o lecție pe care istoria proliferării o repetă obsesiv: presiunea militară fără o teorie coerentă a zilei de după produce, cel mai adesea, radicalizare, nu capitulare.
Miezul eșecului diplomatic a fost memorandumul de înțelegere din iunie, un document ale cărui ambiguități au fost, s-ar putea spune, funcționale pentru ambele părți – până când nu au mai fost. Washingtonul a citit înțelegerea ca pe o garanție de liberă trecere prin Hormuz; Teheranul a citit-o ca pe o recunoaștere tacită a dreptului său de a stabili condițiile traficului maritim, materializată în graba cu care a înființat, în mai, o „Autoritate a Strâmtorii” menită să perceapă taxe. Trump a semnat oricum, pariind, ca de atâtea ori, că ambiguitatea se va rezolva de la sine în favoarea celui mai puternic. Când Iranul a deschis focul asupra navelor comerciale în iulie, pariul a fost pierdut, iar ostilitățile reluate nu au făcut decât să confirme un raport de forțe deja stabilit pe teren.
Ceea ce a urmat a fost o demonstrație clasică a limitelor descurajării fără determinare politică din spate. O penurie de rachete interceptoare a lăsat infrastructura aliaților din Golf periculos expusă, iar liderii regionali – ale căror capitale ar fi absorbit riposta – au convins Washingtonul să anuleze noi raiduri. Ezitarea lui Trump de a expune trupe americane unui risc real a transmis exact semnalul pe care liniile dure de la Teheran îl așteptau: că escaladarea americană are un plafon, și că acel plafon poate fi testat repetat fără costuri catastrofale.
Și totuși, între eșecul războiului și eșecul diplomației tranzacționale, rămâne o a treia cale, mai puțin spectaculoasă și mult mai veche: containment-ul. Blocada navală americană a produs deja ceea ce nicio lovitură chirurgicală nu putea produce – o economie iraniană devastată, o monedă prăbușită, exporturi de petrol reduse la o fracțiune din capacitate. Chiar negociatorul-șef al regimului a recunoscut colapsul veniturilor petroliere, iar faptul că ridicarea sancțiunilor a ajuns, weekendul trecut, în fruntea listei de cereri iraniene, este cea mai bună dovadă a leverage-ului real deținut de Washington. Acapararea Hormuzului, privită corect, seamănă mai puțin cu o luare de ostatici reușită și mai mult cu una în care ostaticul a fost deja împușcat: piețele au absorbit șocul, iar prețurile petrolului, deși ridicate, nu sunt catastrofale – parțial pentru că Arabia Saudită și alți furnizori regionali ocolesc deja strâmtoarea prin conducte și terminale alternative.
Un containment reformulat – mai puțin dependent de interdicții navale directe, mai mult de sancționarea cumpărătorilor de petrol iranian, de înghețarea permanentă a activelor regimului și de suprimarea fără menajamente a proxy-ilor din Yemen, Irak, Liban și Gaza – nu are gloria unei semnături pe un acord istoric. Are, în schimb, ceva ce logica tranzacțională a lui Trump subestimează sistematic: răbdare instituțională. Este exact tipul de politică pe care Washingtonul a mai aplicat-o, cu variații, timp de patru decenii, și care nu cere ca adversarul să fie de bună-credință – cere doar ca presiunea să fie susținută mai mult decât rezistența lui.
Episodul are o relevanță directă dincolo de Golf. Aceeași predispoziție a președintelui american de a confunda semnarea unui acord cu rezolvarea unui conflict structurează, în bună măsură, și abordarea sa față de arhitectura de securitate europeană – de la presiunile privind partajarea costurilor în NATO până la tatonările cu Moscova pe tema Ucrainei. Pentru București, poziționat pe flancul estic al Alianței, precedentul iranian este un avertisment util: garanțiile americane devin fiabile nu atunci când sunt formulate ca tranzacții punctuale, ci atunci când sunt susținute de o descurajare consecventă, greu de erodat prin negociere directă cu un adversar revizionist. Un Kremlin care ar citi în eșecul memorandumului iranian aceeași lecție pe care a citit-o Teheranul – că ambiguitatea semnată de Washington poate fi exploatată fără riscul unei ripostei decisive – ar avea toate motivele să testeze, la rândul său, limitele reale ale angajamentului american pe flancul estic. Este motivul pentru care România și partenerii săi din regiune ar trebui să pledeze, în orice dialog cu Washingtonul, pentru claritate strategică susținută în timp, nu pentru încă un deal cu efect de titlu de presă.
