Cum a reconstruit Washingtonul, în doar șase luni, un întreg mecanism de presiune asupra Havanei? Uneori, o singură știre reușește să lumineze dintr-odată un tablou care până atunci părea alcătuit din piese fără legătură. Exact asta s-a întâmplat după dezvăluirea publicată de The New York Times pe 5 august, potrivit căreia CIA a creat, în deplină discreție, un grup operativ dedicat exclusiv Cubei. Privită separat, informația ar putea părea o simplă reorganizare internă a comunității americane de informații.
Privită însă împreună cu investigațiile și analizele publicate în ultimele luni de Politico și The Soufan Center, imaginea se schimbă radical. Devine clar că Washingtonul a reconstruit, pas cu pas, un mecanism complex de presiune asupra regimului de la Havana, desfășurat simultan pe mai multe fronturi: economic, juridic, diplomatic și, mai nou, în domeniul informațiilor.
De această dată, CIA nu pare să repete scenariul din anii ’60. Noul grup operativ nu seamănă cu structura care a organizat și coordonat Brigada 2506 înaintea debarcării eșuate din Golful Porcilor, în aprilie 1961. Atunci exista o forță de exilați cubanezi care urma să fie antrenată și sprijinită pentru o intervenție militară directă.
Vechiul concept al schimbării de regim, dar adaptat epocii războiului informațional
Astăzi, o asemenea opțiune nu există, iar sursele citate de The New York Times insistă că noua structură nu are mandat pentru operațiuni letale. Misiunea este mult mai subtilă și, probabil, mai adaptată secolului XXI. Vorbim despre recrutarea de surse, colectarea și analiza informațiilor, operațiuni cibernetice și, mai ales, campanii de influență menite să exploateze fisurile din interiorul elitei politice cubaneze. Obiectivul nu este răsturnarea spectaculoasă a regimului printr-o intervenție militară, ci erodarea lui treptată și favorizarea apariției unor lideri mai pragmatici, dispuși să negocieze cu Washingtonul. Este vechiul concept al schimbării de regim, dar adaptat epocii războiului informațional. Totuși, chiar sursele citate de New York Times atrag atenția că atribuțiile unui asemenea grup operativ pot fi extinse rapid, printr-o simplă decizie prezidențială. Importanța dezvăluirii nu stă însă doar în existența acestui grup operativ, ci în momentul în care ea apare. Cu numai câteva zile înainte, Politico relata că Statele Unite și-au extins discret activitatea de informații pe teritoriul Cubei, trimițând personal și resurse suplimentare, fără a face publică amploarea operațiunii sau agențiile implicate. Un fost oficial american rezuma atunci, fără ocolișuri, obiectivele posibile: recrutarea unor oficiali sau cetățeni cubanezi dispuși să colaboreze cu Washingtonul, colectarea de informații despre conducerea regimului și pregătirea unor opțiuni pentru o eventuală implicare americană mai directă. Din această perspectivă, grupul operativ dezvăluit acum de New York Times nu reprezintă începutul unei noi politici, ci confirmarea că o strategie mai amplă era deja în desfășurare. Nici componenta juridică a acestei campanii nu este întâmplătoare. Ea fusese pusă în mișcare încă din 20 mai, când procurorul general interimar Todd Blanche a anunțat, la Miami, inculparea lui Raúl Castro pentru crimă și conspirație în legătură cu doborârea, în februarie 1996, a două avioane civile ale organizației Brothers to the Rescue. Atacul s-a soldat cu moartea a patru persoane, dintre care trei cetățeni americani. Rechizitoriul, rezultat al unei investigații întinse pe aproape trei decenii, susține că ordinul de a folosi forța letală a urcat până la vârful regimului, fiind aprobat de Raúl și Fidel Castro.
Momentul ales pentru anunț nu a fost deloc întâmplător. Acuzațiile au fost făcute publice chiar în ziua în care comunitatea cubaneză din exil marchează independența Cubei, un gest cu o încărcătură simbolică evidentă. Mai important este însă precedentul pe care îl invocă administrația Trump. Exact același instrument juridic – inculparea penală a liderului unui regim advers – a fost folosit și în cazul Venezuelei, înaintea operațiunii care a dus la capturarea lui Nicolás Maduro. Nu întâmplător, congresmena republicană María Elvira Salazar afirmă că semnalele transmise acum de Casa Albă indică faptul că familia Castro se apropie de sfârșitul influenței sale politice. Componenta economică a acestei strategii fusese pusă în mișcare cu mult înainte ca informațiile despre CIA să ajungă în presă. Încă din ianuarie 2026, administrația Trump a început să strângă șurubul în jurul economiei cubaneze.
Embargo energetic
Washingtonul a impus un embargo energetic, a blocat transporturile de petrol către insulă, a amenințat cu sancțiuni orice stat care ar continua să alimenteze Cuba cu produse energetice și a intensificat monitorizarea navelor care se îndreptau spre apele cubaneze. Potrivit unei analize publicate de The Soufan Center, efectele s-au văzut rapid. Economia cubaneză, deja afectată de ani de stagnare și de lipsa investițiilor, a intrat într-o criză și mai profundă. Penele de curent au devenit o parte a vieții cotidiene, uneori întinzându-se pe durata mai multor zile, transportul public funcționează cu dificultate, magazinele sunt tot mai goale, iar alimentele și medicamentele au devenit tot mai greu de găsit. Imaginea surprinsă de Associated Press pe faleza Malecón din Havana – oameni care dorm afară, în zori, încercând să scape de căldura din apartamentele rămase fără electricitate – a devenit simbolul unei țări aflate într-o criză economică profundă.
Privite separat, toate aceste măsuri pot părea reacții punctuale. Împreună însă, ele alcătuiesc o strategie coerentă. Mai întâi este exercitată presiunea economică, menită să slăbească regimul și să amplifice nemulțumirea populației. Apoi este activat instrumentul juridic, care urmărește să erodeze legitimitatea conducerii politice și să transmită un avertisment personal liderilor regimului. În paralel, comunitatea de informații își extinde rețeaua de colectare a datelor și încearcă să identifice vulnerabilitățile elitei conducătoare. Abia după ce toate aceste etape sunt parcurse apar operațiunile de influență, destinate să accelereze fracturile din interiorul sistemului.
Este o abordare diferită de intervențiile militare clasice care au caracterizat politica externă americană în ultimele decenii. Accentul nu mai cade pe o operațiune spectaculoasă, ci pe acumularea treptată de presiune, până în momentul în care costurile menținerii regimului devin mai mari decât cele ale schimbării.
Rămâne însă o variabilă pe care nici Washingtonul nu pare să o poată controla: timpul.
Potrivit surselor citate de The New York Times, unii dintre consilierii președintelui Donald Trump estimau că regimul cubanez s-ar putea prăbuși înainte de alegerile americane de la mijlocul mandatului, programate în noiembrie. Era un scenariu optimist, inspirat în parte de rapiditatea cu care administrația americană reușise să schimbe raportul de forțe în Venezuela.
Realitatea s-a dovedit însă mai complicată. Regimul de la Havana s-a arătat mai rezistent decât anticipaseră mulți dintre susținătorii strategiei de „presiune maximă”, iar conflictul prelungit dintre Statele Unite și Iran a consumat o parte importantă din resursele politice și de informații ale administrației Trump. Chiar și oficialii considerați cei mai favorabili unei politici dure împotriva Cubei admit acum, în privat, că orice pas decisiv împotriva Havanei va depinde de evoluția dosarului iranian.
Cu toate acestea, semnalul politic transmis de Casa Albă rămâne neschimbat. Declarația lui Donald Trump – „Avem CIA acolo și îl avem pe Marco acolo”, referindu-se la secretarul de stat Marco Rubio, principalul promotor al politicii de presiune asupra Cubei – arată că dosarul cubanez nu a dispărut de pe agenda administrației americane. El a fost doar împins în plan secund de alte crize internaționale.
Pentru un observator din Europa de Est, ceea ce se întâmplă astăzi în Cuba este mai mult decât un episod regional. Noi, cei de prin Europa, suntem cu gândul mai mult la trabucurile cubaneze învârtite pe piciorul plin de ”sudoare” al femeilor care lucrează în fabrică. Asta este ceea ce ne dorim sa fumăm la un pahar de whisky scoțian (vezi post scriptum)
Poate fi un studiu de caz despre modul în care administrația Trump încearcă să gestioneze schimbarea de regim în secolul XXI. Nu printr-o invazie militară și nici printr-o operațiune spectaculoasă, ci prin suprapunerea mai multor forme de presiune: economică, juridică, diplomatică și informativă. Venezuela a fost primul test important al acestei metode. Cuba pare să fie următorul.
Rămâne însă de văzut dacă aceeași strategie va produce același rezultat. Spre deosebire de Venezuela, regimul cubanez are în spate peste șase decenii de experiență în supraviețuirea sub presiunea Statelor Unite. Tocmai de aceea, ceea ce se întâmplă astăzi la Havana va reprezenta, probabil, unul dintre cele mai importante teste pentru eficiența noii strategii americane de schimbare a regimurilor ostile. Nu doar pentru Cuba, ci și pentru felul în care Washingtonul va aborda, în viitor, alte state considerate adversare, folosind o combinație de presiune economică, instrumente juridice, operațiuni de informații și campanii de influență, fără a recurge, cel puțin într-o primă fază, la intervenția militară directă.
Post Scriptum (interzis celor sub 18 ani): Nu fac reclama dar îmi este dor de un trabuc cubanez bun. Ultimul l-am fumat la Shanghai de la Consulul General Cubanez prezent acolo. L-am fumat împreună cu viceguvernatorul Eugen Dijmărescu (un om deosebit, un bancher din elita românească a băncilor ) în vizita oficială la Shanghai la o cafea la The Portman Ritz-Carlton, Shanghai. Hotelul funcționase inițial din 1990 ca Portman Shangri-La, unul dintre primele hoteluri de lux dezvoltate de o companie străină în China post-reformă. În 1997–1998, managementul a fost preluat de lanțul Ritz-Carlton, devenind astfel prima proprietate Ritz-Carlton din China continentală – un moment simbolic pentru intrarea marilor branduri hoteliere occidentale pe piața chineză, la doar câțiva ani după ce economia chineză începuse să se deschidă serios investițiilor străine. Este situat în Shanghai Centre, pe celebra West Nanjing Road – un complex proiectat de arhitectul american John C. Portman Jr. (de unde și numele), care găzduiește și mai multe consulate străine, ceea ce l-a făcut, în epocă, un punct de întâlnire natural pentru diplomați, oameni de afaceri și corespondenți străini. Serviciul era, în epoca aceea, definitoriu pentru reputația lui: personalul Ritz-Carlton e instruit să anticipeze cererile oaspeților – o poveste des repetată e cea a unui concierge care a zburat până la Hong Kong doar ca să aducă trabucuri pentru un oaspete VIP. Dar hai să vorbim de trabucurile cubaneze. Fabrica Real Fábrica de Tabacos Partagás din Havana, situată chiar vizavi de Capitoliu, este cea mai cunoscută și mai vizitată unitate producătoare de trabucuri din Cuba. A fost fondată în 1845 de catalanul Jaime Partagás, ajuns în Cuba la doar 14 ani și intrat în afacerea cu tutun la 18, într-o clădire neoclasică cu fațadă distinctivă în grena și crem, pe strada Industria. Partagás a fost primul patron din industrie care a angajat „lectori” – oameni plătiți să citească ziare, romane și discursuri muncitorilor în timp ce aceștia rulau manual trabucurile, o practică ce s-a răspândit apoi în toată insula. Fondatorul a avut un sfârșit tragic, fiind ucis pe una dintre propriile plantații, în circumstanțe rămase neclare până azi. În septembrie 1960, guvernul lui Fidel Castro a naționalizat toate cele 16 fabrici cubaneze de trabucuri, inclusiv Partagás, care fusese, la momentul revoluției din 1959, al doilea cel mai mare exportator cubanez de trabucuri, după H. Upmann. Astăzi, fabrica angajează în jur de 400-500 de „torcedores” – meșteșugari care lucrează până la 12 ore pe zi și au nevoie de ani de practică pentru a stăpâni arta rulării manuale – și produce nu doar brandul propriu, ci și mărci celebre precum Monte-Cristo și Cohiba, cu o capacitate estimată la circa 20.000 de trabucuri pe zi. Clădirea istorică s-a închis pentru renovări în 2011, iar prăbușirea parțială a acoperișului în 2020 a forțat autoritățile s-o închidă indefinit publicului, producția fiind mutată la fosta fabrică El Rey del Mundo (Carlos Baliño), unde continuă și în prezent.
