Timp de aproape două decenii, negocierile dintre Statele Unite și Iran au gravitat în jurul unui singur subiect: programul nuclear al Republicii Islamice. Centrifugele de la Natanz, nivelul îmbogățirii uraniului și inspecțiile Agenției Internaționale pentru Energie Atomică au dominat fiecare rundă de discuții și fiecare criză diplomatică. Astăzi însă, după luni de război și după confruntarea directă dintre Washington și Teheran, centrul de greutate al negocierilor s-a mutat. Miza nu mai este doar bomba nucleară, ci controlul asupra Strâmtorii Hormuz – poarta prin care trece o parte esențială a comerțului mondial cu petrol și gaze.
Evoluția spune multe despre felul în care s-a schimbat războiul. Iranul pare să fi înțeles că, în loc să negocieze din poziția unui stat sancționat pentru programul nuclear, poate negocia din poziția unui actor care deține cheia uneia dintre cele mai importante artere energetice ale lumii.
Potrivit unei analize a Critical Threats Project și Institute for the Study of War (ISW), negociatorii iranieni conduși de ministrul de Externe Abbas Araghchi par dispuși să accepte compromisuri limitate privind administrarea traficului prin Hormuz. Însă adevărata putere de decizie pare să aparțină, în acest moment, Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), conduse de generalul Ahmad Vahidi, care se opun oricărui acord ce ar reduce semnificativ controlul iranian asupra strâmtorii.
Această diferență de viziune explică de ce negocierile înaintează greu și de ce fiecare aparent progres este urmat de noi tensiuni.
Diplomația și generalii vorbesc limbi diferite
În ultimele zile au apărut mai multe semnale că diplomația încearcă să găsească o formulă de compromis.
Donald Trump a anunțat că a suspendat loviturile planificate asupra Iranului după ce a fost informat că Teheranul și statele din Golf au convenit asupra parametrilor unui posibil acord care ar include redeschiderea Strâmtorii Hormuz și reducerea amenințării nucleare iraniene.
Surse diplomatice citate de Wall Street Journal susțin că mediatorii qatarezi au prezentat o nouă propunere privind administrarea traficului maritim, iar diplomații iranieni au reacționat favorabil.
Dar reacția oficialilor iranieni a arătat imediat cât de sensibilă este problema.
Purtătorul de cuvânt al Ministerului iranian de Externe, Esmail Baghaei, a insistat că traseul discutat nu înseamnă renunțarea la controlul iranian și că propunerea „nu are nicio legătură” cu redeschiderea strâmtorii.
Formularea este revelatoare.
Pentru Teheran, nu simpla circulație a navelor reprezintă miza, ci recunoașterea implicită a unui drept de control asupra accesului în Golful Persic.
Arma de aur a Iranului
În ultimele luni, presa americană a început să descrie Hormuz drept noua „armă de aur” a Iranului. Analize publicate de Reuters și Wall Street Journal arată că, pentru conducerea iraniană, controlul asupra strâmtorii a devenit chiar mai important decât programul nuclear.
Explicația este simplă.
O bombă nucleară reprezintă o capacitate potențială.
Hormuz produce efecte economice imediate.
Prin această strâmtoare trece aproximativ o cincime din comerțul mondial cu petrol și gaze naturale lichefiate. Orice întrerupere a traficului se traduce aproape instantaneu în creșterea prețurilor la energie, inflație și turbulențe financiare globale.
În plus, Iranul a descoperit că poate exercita presiune fără să închidă complet ruta.
Este suficient să creeze incertitudine.
Asigurătorii măresc primele de risc, armatorii evită zona, iar companiile petroliere își modifică rutele.
Rezultatul economic apare chiar înaintea unei blocade totale.
Golf-ul nu mai vorbește pe o singură voce
Interesant este că statele arabe din Golf nu mai privesc situația în mod unitar.
Arabia Saudită și Qatar au făcut presiuni asupra administrației Trump pentru a evita o nouă ofensivă militară și pentru a continua negocierile cu Teheranul, temându-se că un conflict deschis ar afecta întreaga regiune.
În schimb, Emiratele Arabe Unite au adoptat o poziție mai dură, considerând că presiunea militară și economică trebuie menținută până când Iranul acceptă concesii reale.
Această diferență de abordare reflectă realitatea geopolitică din Golf.
Toate statele arabe depind de libera circulație prin Hormuz, însă fiecare evaluează diferit raportul dintre riscul războiului și riscul unui Iran întărit.
Garda Revoluționară câștigă timp
Un alt element remarcat de ISW este modul în care conducerea militară iraniană prezintă perioadele de armistițiu.
Generalul Mohammad Akraminia, purtătorul de cuvânt al armatei regulate iraniene, a declarat că Iranul a folosit încetarea focului pentru a importa echipamente, a repara sisteme avariate și a accelera producția de armament.
Mesajul era adresat în primul rând ultra-conservatorilor din Parlamentul iranian, care critică orice dialog cu Statele Unite.
În esență, argumentul este simplu:
Diplomația nu reprezintă o concesie.
Este o pauză folosită pentru reînarmare.
Acest tip de discurs explică de ce mulți analiști occidentali privesc cu prudență orice progres diplomatic. Din perspectiva unei părți a establishmentului militar iranian, negocierile nu sunt neapărat un drum către compromis, ci o metodă de câștigare a timpului.
Washingtonul începe să înțeleagă noua miză
Și în Statele Unite se observă o schimbare de perspectivă.
În presa americană apare tot mai frecvent ideea că disputa privind Hormuz a depășit în importanță dosarul nuclear.
Wall Street Journal notează că administrația Trump încearcă să evite o situație în care ar accepta, chiar indirect, instituționalizarea controlului iranian asupra unei căi maritime prin care tranzitează o parte esențială a energiei mondiale.
Pentru Washington, aceasta ar reprezenta o concesie strategică cu efecte pe termen lung.
Pentru statele arabe din Golf ar însemna ceva și mai grav.
Ar însemna ca principalul lor rival regional să dobândească un instrument permanent de presiune asupra exporturilor lor energetice.
O confruntare care depășește Orientul Mijlociu
La prima vedere, disputa privind administrarea unei strâmtori pare o problemă regională.
În realitate, consecințele sunt globale.
Dacă Iranul obține recunoașterea unui rol dominant în administrarea Hormuzului, precedentul ar putea schimba modul în care sunt privite și alte puncte strategice ale comerțului mondial.
Marea Roșie, Bab el-Mandeb, Canalul Suez sau chiar Marea Neagră ar deveni și mai importante în competiția dintre marile puteri.
Pentru România, lecția este evidentă.
Războiul modern nu mai urmărește doar cucerirea de teritorii.
El urmărește controlul coridoarelor logistice și al infrastructurilor prin care circulă energia, mărfurile și informația.
După trei ani în care atenția s-a concentrat asupra frontului din Ucraina, evenimentele din Golf arată că următoarea mare confruntare geopolitică nu se va decide doar pe câmpul de luptă, ci și în jurul strâmtorilor maritime care alimentează economia mondială.
Astăzi, adevărata negociere dintre Washington și Teheran nu mai privește exclusiv centrifugele nucleare.
Ea privește cine va controla robinetul prin care trece energia lumii.
