New York-ul găzduiește, potrivit editorialistului de la New York Time Thomas L. Friedman, singura aglomerare urbană din lume în care conviețuiesc, umăr la umăr, cel puțin 750.000 de evrei și tot atâția musulmani. Este o statistică ce ar putea fi citită ca un eșec administrativ sau ca o reușită civică, depinde exclusiv de ce fac liderii orașului cu ea. Gestul recent al primarului Zohran Mamdani — amenințarea, ulterior nuanțată, că îl va aresta pe premierul israelian Benjamin Netanyahu dacă acesta ajunge la Adunarea Generală a ONU din septembrie, invocând mandatul emis de Curtea Penală Internațională — nu este doar un incident diplomatic minor. Este un studiu de caz despre modul în care politica identitară a devenit, în ultimul deceniu, cea mai ieftină și mai eficientă monedă electorală disponibilă unui om public, indiferent de latitudinea la care guvernează.
Mecanismul este cunoscut oricui a urmărit evoluția populismului contemporan, de la Balcani la Bosfor și de la Volga la Hudson. Un lider ajuns la putere printr-o coaliție eterogenă descoperă că unitatea internă a acelei coaliții este mai ușor de menținut prin desemnarea unui adversar extern decât prin construirea unui program de guvernare coerent. Conflictul israelo-palestinian, importat simbolic pe străzile din Queens sau Brooklyn, oferă exact acest tip de combustibil: o cauză suficient de îndepărtată încât să nu implice responsabilitate directă, dar suficient de încărcată emoțional încât să mobilizeze electoratul fără efort administrativ. Diferența dintre un constructor de poduri și un demolator de poduri, cum îi numește Friedman, nu ține de intensitatea retoricii, ci de întrebarea dacă liderul respectiv este dispus să plătească prețul politic al reconcilierii sau preferă dividendul, mai rapid și mai vizibil, al polarizării.
Ceea ce face episodul newyorkez cu adevărat instructiv este simetria pe care Friedman o developează, poate fără să o intenționeze pe deplin: extremismul lui Mamdani și cel al lui Netanyahu sunt, structural, aceeași monedă privită din unghiuri opuse. Netanyahu refuză să recunoască dreptul poporului palestinian — peste șapte milioane de oameni trăind între Marea Mediterană și Iordan — la autodeterminare într-un stat propriu, susținând implicit un regim de ocupație perpetuă legitimat prin frica permanentă de terorism. Mamdani, la rândul său, refuză să recunoască dreptul poporului evreu — la fel de numeros în același spațiu geografic — la autodeterminare într-un stat evreiesc, tratând sionismul ca pe o categorie morală negociabilă, nu ca pe o revendicare națională legitimă concurentă cu cea palestiniană. Amândoi, din poziții ideologice diametral opuse, ajung la aceeași concluzie funcțională: un război etern este mai profitabil politic decât o pace incertă și costisitoare instituțional.
Istoria ultimilor optzeci de ani ai conflictului oferă un tipar recognoscibil al acestei alegeri repetate. Declarația Balfour din 1917, planul de partiție al ONU din 1947, Acordurile de la Oslo din 1993, negocierile eșuate de la Camp David din 2000 și Inițiativa Arabă de Pace lansată de prințul moștenitor saudit Abdullah bin Abdul Aziz în 2002 au reprezentat, fiecare, ferestre în care soluția celor două state pentru două popoare a părut la îndemână. De fiecare dată, actorii dispuși să investească în instituții — administrație palestiniană funcțională, garanții de securitate israeliene credibile, recunoaștere reciprocă graduală — au fost depășiți politic de actorii dispuși să investească în maximalism identitar. Fostul prim-ministru palestinian Salam Fayyad rămâne, în acest sens, un exemplu aproape uitat: un tehnocrat care a construit instituții statale palestiniene funcționale tocmai în perioada în care radicalizarea, de ambele părți, câștiga teren electoral.
Există totuși, și Friedman insistă asupra acestui aspect, un curent subteran de pragmatism instituțional care rareori ajunge pe prima pagină. Organizații precum Abraham Initiatives sau EcoPeace Middle East lucrează, de decenii, la reconcilierea comunitară prin proiecte comune de mediu și guvernanță locală. Formațiunea politică israeliană A Place for Us All, condusă de Rula Daoud și Alon-Lee Green, propune un model rar în peisajul politic israelian contemporan: o listă comună arabo-evreiască ce refuză explicit logica reprezentării simbolice, în favoarea unui parteneriat structural. Iar Commanders for Israel’s Security, o coaliție de aproape 600 de foști ofițeri superiori din armată, Mossad și Shin Bet, demonstrează că establishmentul de securitate israelian — nu doar societatea civilă — poate concluziona, din considerente strict pragmatice, că anexarea Cisiordaniei subminează, nu consolidează, securitatea națională.
Aceste inițiative nu au, deocamdată, masa critică electorală necesară pentru a schimba raportul de forțe. Dar existența lor demontează teza fatalistă potrivit căreia conflictul israelo-palestinian ar fi, prin natura sa, insolubil. Ceea ce îl face să pară insolubil este alegerea repetată a claselor politice — de ambele părți ale baricadei, și acum, simbolic, și de partea americană a Atlanticului — de a recompensa maximalismul identitar în detrimentul construcției instituționale. Este o alegere rațională din perspectiva ciclului electoral imediat și profund iresponsabilă din perspectiva stabilității pe termen lung.
Pentru un observator din Europa de Est, tiparul nu este deloc exotic. Regiunea a experimentat, de-a lungul secolului trecut, exact aceeași tensiune între liderii dispuși să transforme clivajele etnice și religioase în platformă electorală și cei dispuși să investească, adesea fără recompensă imediată, în instituții de coexistență. România însăși a traversat, în perioada interbelică și din nou după 1990, episoade în care chestiunea minorității maghiare din Transilvania a fost fie exploatată electoral, fie gestionată prin mecanisme instituționale — autonomie culturală, reprezentare parlamentară garantată, cooperare bilaterală cu Budapesta în cadrul euroatlantic — care au dezamorsat, nu au amplificat, potențialul conflictual. Experiența nu este perfectă, dar oferă un contrast util cu logica pe care Friedman o descrie la New York.
Relevanța strategică a acestui tipar pentru flancul estic al NATO depășește cu mult exercițiul de politică comparată. Serviciile de influență ruse au demonstrat, în Moldova, în statele baltice și în Balcanii de Vest, o capacitate constantă de a identifica și amplifica exact acele fracturi identitare pe care clasele politice locale le lasă nerezolvate din calcul electoral. Un clivaj etnic sau religios gestionat prin instituții — tribunale, forțe de securitate integrate, formațiuni politice mixte — este o vulnerabilitate închisă. Același clivaj, lăsat deschis și alimentat periodic de lideri în căutare de mobilizare rapidă, devine un instrument gratuit pus la dispoziția oricărui actor extern interesat de destabilizare. Episodul newyorkez, oricât de îndepărtat geografic de Marea Neagră, confirmă o regulă valabilă și pentru vecinătatea estică a României: statele care investesc în constructori de poduri își reduc vulnerabilitatea strategică; cele care recompensează demolatorii de poduri o exportă, mai devreme sau mai târziu, propriilor aliați.
