Faptul că Blaise Metreweli este prima femeie care conduce Secret Intelligence Service de la înființarea sa, în 1909, a atras inevitabil atenția presei atunci când și-a preluat funcția. Dar biografia noii șefe a MI6 riscă să ascundă schimbarea cu adevărat importantă: sub conducerea ei, serviciul britanic de informații externe pare decis să iasă din postura defensivă a ultimului deceniu și să revină la un registru mult mai dur – acțiunea acoperită folosită nu doar pentru a afla ce pregătește adversarul, ci pentru a-i crea probleme înainte ca acesta să lovească.
Este o schimbare de ton, dar și una de doctrină.
În ultimii ani, MI6 și-a cultivat cu grijă imaginea unei instituții moderne. Sub predecesorul lui Metreweli, Sir Richard Moore, serviciul a încercat chiar să se desprindă public de mitologia James Bond, folosind sloganuri precum #ForgetJamesBond și insistând asupra unei culturi organizaționale diverse, incluzive și mai puțin dependente de vechile rețele sociale ale establishmentului britanic. Recrutarea nu mai trebuia să înceapă cu o bătaie discretă pe umăr într-un colegiu de la Oxford sau Cambridge, ci putea porni de la un formular completat online.
Toate acestea rămân valabile.
Numai că noua conducere vorbește acum într-un limbaj care sună mult mai puțin corporatist și mult mai aproape de epoca celui de-Al Doilea Război Mondial.
MI6 a învățat să vorbească despre sine ca o organizație a secolului XXI. Dar când vine vorba despre războiul din zona gri, începe să-și caute din nou instinctele în propria arhivă.
Rusia revine în centrul hărții
Primul discurs public al lui Blaise Metreweli a făcut această schimbare greu de ignorat.
Prioritățile care au dominat discursul serviciilor occidentale în ultimele două decenii apar acum mult mai puțin vizibil. Terorismul este menționat doar în treacăt. China, deși rămâne oficial cea mai importantă amenințare strategică britanică pe termen lung, apare surprinzător de puțin.
La fel de interesantă este discreția în privința Statelor Unite.
Washingtonul a fost timp de decenii partenerul de informații aproape indispensabil al Londrei. Astăzi, în interiorul unor cercuri britanice de securitate, relația este privită cu mai multă precauție: un aliat esențial, dar uneori poros, imprevizibil și capabil să-și schimbe rapid prioritățile.
În schimb, Rusia ocupă centrul discursului.
Metreweli descrie o campanie rusă de „export al haosului”: incendieri, sabotaj, atacuri cibernetice asupra infrastructurii critice, drone care perturbă aeroporturi și baze militare, activitate submarină agresivă și operațiuni informaționale construite special pentru a crea și exploata fracturile existente în societățile occidentale.
Este aproape același inventar care apare în rapoartele americane adresate Congresului.
Aici se vede poate una dintre schimbările cele mai importante din ultimii ani: aliații occidentali încep, în sfârșit, să descrie același război folosind aproape același vocabular.
Problema este că încă nu răspund întotdeauna în același fel.
Între pace și război
Metreweli numește acest spațiu zona dintre pace și război.
Este exact locul în care Rusia operează de ani întregi cu foarte multă eficiență: suficient de agresiv încât să producă pagube, teamă și costuri, dar suficient de ambiguu încât fiecare incident în parte să poată rămâne sub pragul care ar declanșa o reacție militară occidentală directă.
Noutatea este că MI6 spune acum public că nu mai vrea doar să înțeleagă aceste operațiuni.
Vrea să le contracareze.
Noua șefă a serviciului vorbește despre necesitatea de a-i „ascuți tăișul și impactul cu îndrăzneală” și invocă explicit „instinctele istorice SOE” ale organizației.
Referința are o greutate aparte în memoria britanică.
Special Operations Executive a fost creată de Winston Churchill în 1940, într-un moment în care Marea Britanie se afla aproape singură în confruntarea cu Germania nazistă. Misiunea celebră încredințată organizației era să „dea foc Europei”.
SOE nu fusese construită pentru a trimite Londrei rapoarte despre ceea ce făcea adversarul. Fusese construită pentru sabotaj, operațiuni clandestine și sprijinirea rezistențelor armate în teritoriile ocupate.
Cu alte cuvinte, nu doar pentru a vedea războiul.
Pentru a-l influența.
Faptul că MI6 redescoperă acum explicit această tradiție spune foarte mult despre nivelul la care Londra consideră că a ajuns confruntarea cu Moscova.
De ce a abandonat MI6 acest tip de misiune
Schimbarea are și o istorie internă.
Când Sir Richard Moore a preluat conducerea SIS, în 2020, una dintre deciziile sale a fost desființarea unei direcții construite cu costuri considerabile și numită Strategic Advantage. Structura concentra tocmai activitățile privind Rusia, China și Iranul.
Logica lui Moore era diferită.
MI6 trebuia să facă ceea ce știe cel mai bine: să obțină informații secrete de cea mai mare valoare și să le ofere factorilor de decizie de la Londra. Nu trebuia să se transforme într-un instrument universal prin care guvernul să desfășoare orice tip de operațiune clandestină.
Argumentul nu era lipsit de logică.
Un negociator care intră într-o sală cunoscând deja poziția reală, limitele și intențiile adversarului are un avantaj extraordinar. Un serviciu de informații capabil să livreze asemenea date poate modifica raportul de forțe fără să explodeze nimic și fără să fie nevoie de o operațiune spectaculoasă.
Criticii spun însă că această concentrare aproape exclusivă asupra informației imediat acționabile a avut un cost.
S-a pierdut, în anumite zone, o parte din cunoașterea profundă a adversarului.
Fostul adjunct al șefului SIS, Nigel Inkster, avertiza public încă din 2024 asupra diminuării expertizei privind China. Alți foști ofițeri au ridicat aceeași problemă într-o formă mai largă: poți fura foarte multe secrete și, totuși, să înțelegi insuficient societatea, istoria și cultura politică din care acele secrete provin.
Este diferența dintre a ști ce intenționează un adversar să facă mâine și a înțelege de ce gândește în felul în care gândește.
Într-un conflict de lungă durată, ambele sunt necesare.
Spionajul clasic devine tot mai greu
Există însă și o presiune externă care împinge MI6 spre alte metode.
Meseria clasică a ofițerului de informații devine mai dificilă într-o lume a supravegherii permanente.
China colectează sistematic date biometrice și folosește volume uriașe de informații digitale pentru a identifica tipare de comportament suspecte. Ceea ce altădată putea fi ascuns printr-un pașaport bun, o poveste de acoperire și câteva întâlniri discrete devine mult mai dificil într-un mediu în care camerele, telefoanele, sistemele de plată și bazele de date pot reconstrui traseul unui om aproape în timp real.
Rusia, la rândul său, a investit resurse importante în încercarea de a compromite chiar site-ul de recrutare al SIS.
Dacă o asemenea operațiune ar fi reușit complet, consecințele puteau fi devastatoare. O bază de date asociată recrutării poate oferi indicii despre persoane interesate de serviciu, despre viitori ofițeri sau despre rețele profesionale care merită urmărite.
În această lume, anonimatul devine o resursă tot mai rară.
Iar dacă HUMINT-ul clasic devine mai greu de practicat, este firesc ca serviciile să investească mai mult în operațiuni care combină instrumente deschise și acoperite, capabilități cibernetice, mijloace psihologice, informație și acțiune indirectă.
Cu alte cuvinte, revenirea la acțiunea acoperită nu este doar nostalgie SOE.
Este și adaptare tehnologică.
Occidentul începe să copieze metoda pe care o condamnă
Aici apare însă una dintre contradicțiile cele mai incomode ale noii doctrine.
Atunci când Rusia recurge la sabotaj, operațiuni informatice, manipulare, proxy sau acțiuni clandestine, Occidentul vorbește despre măsuri active, război hibrid și agresiune în zona gri.
Când servicii occidentale folosesc instrumente similare, limbajul se schimbă: vorbim despre acțiune acoperită legitimă, apărare activă sau tradiția SOE.
Instrumentele pot semăna foarte mult.
Diferența invocată este scopul, cadrul juridic și regimul politic care autorizează folosirea lor.
Dar, operațional, simetria este greu de ignorat.
Experiența Ucrainei a făcut această realitate și mai evidentă. Kievul, victimă constantă a sabotajului și atacurilor rusești, a reușit la rândul său operațiuni spectaculoase pe teritoriul Federației Ruse. Într-un exemplu devenit celebru, atacuri cu drone au fost pregătite astfel încât vehicule conduse de șoferi ruși care nu cunoșteau adevărata natură a încărcăturii să ajute fără voie la apropierea sistemelor de țintele lor.
La acestea se adaugă operațiuni cibernetice cu efecte distructive și o serie de acțiuni clandestine asupra infrastructurii militare ruse.
Cooperarea dintre SIS și serviciile ucrainene – pregătire, tehnologie și informații operaționale – este de mult un secret deschis.
Iar succesul unor asemenea operațiuni pare să fi furnizat Londrei un argument foarte convingător: zona gri nu poate fi apărată numai prin comunicate și sancțiuni aplicate după atac.
Uneori adversarul trebuie obligat să se apere și el.
Cum poate arăta războiul britanic din umbră
Cele mai interesante exemple discutate pentru o postură britanică mai agresivă sunt tocmai cele care, la prima vedere, par aproape banale.
Nu vorbim neapărat despre explozibili plantați în baze militare.
O operațiune acoperită poate însemna publicarea deliberată a informațiilor despre averile și tranzacțiile financiare ale apropiaților lui Vladimir Putin.
Poate însemna farse și operațiuni de perturbare concepute pentru a complica viața cotidiană sau activitatea unor instituții ruse.
Poate însemna narațiuni plantate intenționat pe platforme online.
Un fost ofițer de informații sugerează, de exemplu, exploatarea rasismului existent în societatea rusă pentru alimentarea resentimentului față de dependența tot mai mare a Moscovei de China lui Xi Jinping.
Alt scenariu ar putea urmări provocarea unei crize de încredere într-o bancă dintr-un oraș provincial rus deja afectat economic.
Niciuna dintre aceste operațiuni nu necesită neapărat acces la cele mai bine păzite secrete ale Kremlinului.
Necesită însă altceva: imaginație, înțelegerea vulnerabilităților sociale și, mai ales, disponibilitatea politică de a accepta consecințele.
Problema nu este dacă MI6 poate. Problema este dacă guvernul își asumă
Aici se află adevărata limită a doctrinei Metreweli.
Nu capacitatea MI6.
Sursele din serviciu descriu o organizație ale cărei cadre sunt pregătite și, în multe cazuri, dornice să adopte o postură mai agresivă.
Problema este cine își asumă responsabilitatea atunci când lucrurile merg prost.
Sau chiar când merg prea bine.
O operațiune britanică reușită care produce o criză internă în Rusia ar putea provoca o ripostă a Moscovei. Un sabotaj sau o operațiune informațională atribuită Londrei ar putea genera atacuri cibernetice, sabotaje asupra infrastructurii britanice ori acțiuni împotriva personalului diplomatic.
Cu alte cuvinte, succesul însuși poate escalada confruntarea.
Iar aici sistemul britanic are o vulnerabilitate.
Supravegherea parlamentară a SIS este considerată de mult relativ slabă în comparație cu mecanismele existente în Statele Unite. Comitetul parlamentar care supraveghează serviciile dispune de resurse și instrumente mai limitate decât comitetele de informații ale Congresului american.
Formal, șeful SIS răspunde ministrului de Externe.
Practic, secretul de stat face ca această responsabilitate să fie foarte greu de evaluat din exterior.
Succesele rămân secrete.
Dar, de foarte multe ori, și eșecurile.
De aceea adevărata întrebare nu este dacă MI6 știe să organizeze operațiuni clandestine.
A demonstrat timp de peste un secol că știe.
Întrebarea este dacă guvernul britanic este dispus să își asume riscul politic al folosirii lor mai frecvente împotriva unei puteri nucleare.
De ce contează schimbarea pentru flancul estic
Pentru statele de pe flancul estic al NATO, reorientarea celui mai vechi serviciu occidental de informații externe nu este o simplă dezbatere britanică despre istoria MI6.
Este un indiciu despre direcția în care începe să se miște răspunsul occidental la războiul hibrid.
România, Polonia, statele baltice și alte țări din regiune trăiesc de ani buni tocmai în spațiul despre care vorbește Metreweli: între pace și război.
Bruiaj GPS.
Drone care intră sau se apropie de spațiul NATO.
Atacuri cibernetice.
Operațiuni de influență.
Tentative de sabotaj.
Presiune asupra infrastructurii critice.
Pentru statele aflate aproape de Rusia, toate acestea nu mai sunt scenarii de seminar.
Sunt realitate.
Ironia istorică este că, în timp ce flancul estic suporta deja costurile acestei confruntări, o parte a Occidentului continua să răspundă predominant defensiv: identificare, atribuire, sancțiuni, protest diplomatic.
Metreweli propune altceva.
Dacă Moscova exportă presiune, Occidentul trebuie să fie capabil să exporte presiune înapoi.
Nu înseamnă imitarea fără limite a metodelor rusești și nici abandonarea cadrului legal occidental. Înseamnă însă acceptarea unei realități pe care războiul din Ucraina a făcut-o imposibil de ignorat: un adversar care lovește constant sub pragul războiului deschis poate ajunge să considere reținerea adversarului drept slăbiciune.
Dacă Londra transformă noul discurs într-o doctrină reală, flancul estic ar putea câștiga ceva ce i-a lipsit multă vreme: un partener occidental dispus nu doar să ajute la absorbirea presiunii rusești, ci și să mute o parte din costul confruntării înapoi spre Moscova.
Rămâne însă întrebarea decisivă.
Blaise Metreweli poate redescoperi instinctele SOE. MI6 poate construi instrumentele. Dar va avea guvernul britanic curajul politic să le folosească atunci când o operațiune reușită nu va mai putea fi ascunsă în umbră și Moscova va cere socoteală?
De răspunsul la această întrebare depinde dacă schimbarea anunțată la Londra reprezintă începutul unei adevărate doctrine occidentale pentru războiul din zona gri sau doar o retorică mai dură pentru aceeași politică prudentă de până acum.
