
Cel mai populat stat arab, cu cea mai mare armată din regiune, traversează războaiele Orientului Mijlociu fără să aducă nimic la masă – dar fără să lipsească vreodată de la ea.
Marele absent al unui război regional
În aproape trei ani de război regional, declanșat de masacrul din 7 octombrie 2023, fluxul de știri din Orientul Mijlociu a vorbit despre Gaza, Liban, Siria, Iran, Golf și houthi, dar aproape deloc despre Egipt. Paradoxul este evident: cea mai populată țară arabă, cu cea mai mare armată din regiune, ar trebui să fie vocea dominantă a Ligii Arabe. Explicația propusă de Steven A. Cook, de la Council on Foreign Relations, este dublă. Pe de o parte geografia – cu excepția Gazei, Egiptul se află departe de liniile de front. Pe de alta, redistribuirea puterii: centrul de greutate al lumii arabe s-a mutat de la Cairo, Damasc și Bagdad către Riad, Abu Dhabi și Doha. Capitala panarabismului lui Nasser a devenit, în ultimul deceniu, un stat a cărui stabilitate economică depinde în bună măsură de banii Golfului.
Întrebarea lui Cook este dacă poziționările stângace ale lui Abdel Fattah al-Sisi țin de incompetență sau de calcul. Răspunsul său, argumentat teatru cu teatru, înclină spre a doua variantă: Egiptul nu rătăcește, ci manevrează între cerințe contradictorii, fără a avea resursele să satisfacă vreuna pe deplin.
Gaza: mult simbolism, puțină eficiență
În dosarul Gaza, Cairo a jucat simultan pe două planuri. Pentru opinia publică internă, profund propalestiniană: declarații care ocoleau eliptic atacul Hamas, aderarea, în mai 2024, la plângerea Africii de Sud pentru genocid la Curtea Internațională de Justiție, o dislocare masivă de trupe în Sinai, pe care o parte a establishmentului israelian o consideră o încălcare a tratatului de pace din 1979. Blocada Gazei a fost menținută, cu un scop dublu: imaginea de fermitate și garanția că Sinaiul nu va deveni teritoriu de relocare pentru gazani. Sisi știe prea bine că mișcarea care l-a răsturnat pe Mubarak în 2011 s-a născut din grupurile de solidaritate cu palestinienii apărute în timpul celei de-a Doua Intifade.
Pe planul celălalt, serviciile egiptene au continuat coordonarea cu omologii israelieni și, recunoaște Cook, au avertizat Israelul înainte de 7 octombrie că Hamas pregătește un asalt. Ironia istoriei este că tocmai acest avertisment a devenit acum muniție în campania electorală israeliană: The Atlantic și The Wall Street Journal au relatat că șeful de atunci al serviciilor egiptene, Abbas Kamel, l-ar fi prevenit personal pe Netanyahu. Cel mai important gest egiptean al întregului război a fost, așadar, un avertisment ignorat, iar tăcerea de acum a Cairoului cântărește în disputa „cine a știut și când” de la Ierusalim.
Iran, Emiratele și prânzul de la mall
Când Washingtonul și Israelul au lansat Operațiunea Epic Fury, la sfârșitul lui februarie, distanța de aproape 2.000 de kilometri și apropierea prudentă dintre Cairo și Teheran din ultimii ani dictau o poziție de echidistanță. Egiptul s-a alăturat grupului de mediere format din Arabia Saudită, Turcia, Qatar și Pakistan, dar ministrul de Externe Badr Abdelatty, oricât de abil, nu avea ce aduce la masă. Includerea sa în convorbiri a fost, după expresia lui Cook, mai degrabă o curtoazie față de un vechi prieten decât recunoașterea unei greutăți reale.
Iluzia a funcționat până când Emiratele au verificat-o. Sub valurile de rachete și drone iraniene care loveau Dubaiul și Abu Dhabi, Cairo a fost generos în declarații de solidaritate și zgârcit în ajutor concret. Abu Dhabi, principalul finanțator al regimului Sisi după 2013, ar fi sugerat că răbdarea sa economică are limite. Răspunsul a venit rapid: o escadrilă de Rafale dislocată în Emirate și un prânz al lui Sisi cu Mohamed bin Zayed într-un mall din Abu Dhabi. Avioanele au fost, în fond, prețul supraviețuirii economice.
Marea Roșie: frontul care contează și la care Cairo tace
Paradoxul cel mai grăitor privește tocmai teatrul vital pentru Egipt. Din 2023, atacurile houthi asupra navigației au costat Canalul Suez venituri estimate la 10–11 miliarde de dolari. Când prințul moștenitor Mohammed bin Salman a sosit la Cairo, pe 15 septembrie, la câteva zile după ce loviturile houthi răniseră cel puțin 73 de oameni în patru orașe din sudul regatului, comunicatele au vorbit despre securitatea indivizibilă a celor două state. În substanță, oaspetele a primit solidaritate verbală, promisiuni de cooperare maritimă deja existentă și, eventual, ajutor pentru apărarea aeriană. Coaliția pentru Marea Roșie, definită în documentul fondator ca strict defensivă, nu a întreprins nicio acțiune împotriva houthi.
Umbra intervenției lui Nasser în Yemen, în anii 1960, încă apasă asupra armatei egiptene. Cook sugerează însă și o lectură mai cinică: un regat saudit coborât cu o treaptă nu este cel mai rău scenariu pentru un Cairo obișnuit să ceară ajutor Riadului. Cu houthii promițând să lovească doar navele legate de Arabia Saudită, Egiptul poate paria că, fără cavalerie la orizont, saudiții vor ajunge la un acord.
Lecția unei puteri care trăiește din prezență
Verdictul lui Cook este că nimeni în regiune nu trece ața prin ac mai bine decât Sisi: Egiptul nu aduce nimic la masă, dar este mereu acolo. Episodul emiratez arată însă termenul de valabilitate al acestei strategii. Relevanța prin simplă prezență durează exact cât răbdarea celor care plătesc. Pentru România și flancul estic al NATO, lecția este directă: într-o alianță, declarațiile de solidaritate nu costă nimic până în ziua în care partenerul aflat sub foc începe să numere contribuțiile. Credibilitatea românească în Alianță s-a construit prin prezența în Irak și Afganistan, prin găzduirea scutului de la Deveselu și a bazei de la Mihail Kogălniceanu, nu prin comunicate. Echilibristica egipteană este un lux al statelor aflate departe de front. Un stat de pe linia întâi nu și-l poate permite.
Post Scriptum: Incidentul FlyDubai FZ1073 a produs efecte operative imediate asupra procedurilor de securitate aeronautică israeliene, în timp ce Agenția Uniunii Europene pentru Siguranța Aviației a emis sau actualizat avertizări distincte pentru spațiile aeriene din Arabia Saudită și alte zone din Orientul Mijlociu.
Zborul FlyDubai FZ1073, 30 septembrie 2026, operat pe ruta Dubai–Tel Aviv, a fost deviat către Tabuk, Arabia Saudită, în urma unui incident grav produs în cockpit. Copilotul l-a atacat cu o armă albă pe comandant și a încercat să provoace pierderea controlului aeronavei, aceasta coborând rapid înainte ca membri ai echipajului și pasageri să intervină. Alți piloți FlyDubai aflați la bord au preluat controlul și au efectuat aterizarea în siguranță la Tabuk.
Suspectul a fost reținut de autoritățile saudite. Arabia Saudită a refuzat solicitarea Israelului de a trimite aeronave militare pentru evacuarea pasagerilor, aceștia fiind transportați ulterior cu o aeronavă FlyDubai.
Israelul a dispus intensificarea verificărilor de securitate pentru piloții companiilor israeliene și străine care operează zboruri spre teritoriul israelian. La ora-limită nu fusese stabilită public motivația copilotului și nu exista o atribuire demonstrată către Iran sau către o organizație teroristă.

