Alegerile anticipate din 29 noiembrie din Spania sunt sfârșitul unei guvernări care a confundat supraviețuirea cu puterea. Pedro Sánchez a ajuns la Moncloa în iunie 2018 pe ușa din spate a unei moțiuni de cenzură, purtat de indignarea față de corupția Partidului Popular al lui Mariano Rajoy. Opt ani mai târziu, pare să plece pe ușa din față a unor alegeri convocate de el însuși, împovărat de un dosar judiciar care face ca moștenirea predecesorului său să pară aproape modestă. Istoria spaniolă are uneori un simț al simetriei pe care îl au doar dramaturgii.
Anunțul alegerilor anticipate pentru 29 noiembrie, cu aproape nouă luni înaintea termenului din august 2027, a fost împachetat în retorica obișnuită: Spania ca reper mondial al păcii, al feminismului și al prosperității, cel mai bun bilanț economic și social al oricărui guvern democratic, o coaliție „progresistă” care a greșit doar cât să pară umană și care cere acum poporului un sprijin „reînnoit și lărgit”. Traducerea în limbaj politic este mai sobră: guvernul nu mai poate guverna.
Votul care a rupt ultima iluzie
Declanșatorul a fost respingerea, vineri, a legislației de urgență privind locuințele, la care Junts, partidul separatist al lui Carles Puigdemont, și-a unit voturile cu Partidul Popular și cu Vox. Ironia este de manual: separatiștii catalani care l-au ținut pe Sánchez la putere după alegerile din iulie 2023 trag acum cortina. Prețul sprijinului lor fusese amnistia pentru faptele legate de tentativa ilegală de secesiune din 2017, o amnistie pe care premierul o exclusese explicit înainte de a avea nevoie de ea și despre care Comisia de la Veneția avertiza că adâncește o diviziune profundă și virulentă în societatea spaniolă.
Târgul i-a cumpărat investitura, nu și o majoritate. Spania funcționează și astăzi cu bugetul aprobat pentru 2023, fără ca executivul să fi reușit să treacă o nouă lege bugetară pe toată durata legislaturii. Între a ocupa funcția și a exercita puterea s-a deschis o prăpastie pe care niciun exercițiu de comunicare nu a mai putut-o acoperi. Calculul lui Sánchez nu este totuși lipsit de logică. Protestele pentru locuințe au scos zeci de mii de oameni în stradă, iar o campanie despre chirii inaccesibile și evacuări îl avantajează incomparabil mai mult decât una despre tribunale sau despre Ceuta, chiar dacă accesul la locuință s-a deteriorat tocmai sub mandatul său. Este vechea tehnică a guvernantului care candidează împotriva propriului bilanț, prezentând eșecul drept dovadă a necesității de a continua.
Tribunalele, familia și enclava
Lista capetelor de acuzare este lungă. José Luis Ábalos, fost ministru al transporturilor și organizator al partidului, a fost condamnat în iunie la peste 24 de ani de închisoare pentru corupție. Santos Cerdán, un alt fost organizator socialist, se confruntă cu acuzații privind contracte publice, pe care le neagă. Fratele premierului, David Sánchez, a primit nouă ani de interdicție de a ocupa funcții publice pentru un post finanțat din bani publici la Badajoz, condamnare atacată în apel, iar soția sa, Begoña Gómez, urmează să fie judecată pentru trafic de influență și folosirea abuzivă a fondurilor publice, acuzații pe care le respinge. Partidul care a venit la putere în numele curățeniei morale ajunge astfel să-și apere propria anticameră în fața judecătorilor.
Ceuta a adăugat tabloului acuzația, electoral poate mai toxică, de incompetență. La peste două luni după ce zeci de mii de oameni au trecut din Maroc în enclava nord-africană, mii dintre ei rămân în tabere improvizate, cu centre de primire depășite, incidente de ordine publică în creștere și probleme sanitare grave. Criza din mai 2021 ar fi trebuit să fie o lecție; s-a dovedit doar o repetiție generală. Aici se citește cel mai limpede logica anticipatelor: așteptarea ar fi însemnat încă luni de dezordine vizibilă, o victorie ar aduce ani de răgaz, iar o înfrângere ar lăsa nota de plată succesorului.
Dreapta la porțile Moncloei
Sondajele lasă puțin loc miracolelor. Modelul electoral publicat de El País la sfârșitul săptămânii le acordă Partidului Popular și Vox o majoritate combinată confortabilă. Sánchez a mai contrazis prognozele, în 2023 transformând o înfrângere anunțată într-o supraviețuire improbabilă, dar repetarea scamatoriei cere un public care să nu fi văzut deja trucul. Perspectiva realistă este un guvern popular dependent de Vox, partidul care cere „prioritate națională” la locuințe sociale și ajutoare, expulzarea tuturor imigranților aflați ilegal în Spania și a celor cu ședere legală care comit infracțiuni. Strategia socialistă se reduce la o singură carte: frica de „extrema dreaptă” ar trebui să cântărească mai greu decât oboseala față de propriul guvern. Este exact strategia care, de la Paris la Berlin, și-a pierdut eficacitatea pe măsură ce a fost folosită mai des.
Ce rămâne pentru flancul estic
Pentru România, miza spaniolă are două fețe. Prima este strategică. Madridul lui Sánchez a fost, în NATO, vocea cea mai refractară față de ținta de 5% din PIB pentru apărare asumată la summitul de la Haga din 2025, revendicând pentru sine o excepție care a iritat Washingtonul și a subminat argumentul european al împărțirii echitabile a poverii. Un guvern de dreapta ar putea apropia Spania de consensul aliat, deși orientarea mediteraneană a Vox, fixată pe frontiera sudică și pe Maroc, nu garantează nicio sensibilitate suplimentară pentru Marea Neagră.
A doua față este mai incomodă. Spania găzduiește una dintre cele mai numeroase comunități românești din Europa, iar diaspora de acolo a devenit un rezervor electoral pentru AUR, care își afișează fără complexe afinitățile cu dreapta naționalistă europeană. Doctrina „priorității naționale” vizează în principal imigrația extracomunitară, iar dreptul Uniunii protejează cetățenii europeni de discriminare. Logica politică a preferinței pentru autohtoni nu citește însă tratatele: românul din Castellón sau din Madrid rămâne, în retorica nativistă, un străin. Naționalismele frățești au acest defect de construcție, fiecare fiind frate cu celălalt doar până la granița propriei patrii. Dacă Vox intră la guvernare la Madrid, AUR va descoperi că solidaritatea ideologică transnațională are limite pe care propriii săi alegători din Spania le vor resimți primii.
