Europa arde. Francezii închid școlile din țară și amenință că e doar începutul, spaniolii protestează în 50 de orașe pentru dreptul la o locuință, iar de la Lisabona la Helsinki urnele de la vot și trotuarele urlă, la unison: afară cu establishmentul progresisto-globalist! Și România? Nicușor Dan a fost „convocat”, luni, la discuții de către austriecii de la OMV, asta în timp ce țara stă, pentru a cincea lună, fără guvern. Când valul schimbării mătură continentul, noi tragem storurile și zbierăm, ascunși după canapea – „Nu e nimeni acasă!”.
Încă din perioada pandemiei ni se tot spune, de către aceiași analiști tv reșapați ca o anvelopă „doar ușor găurită”, că totul este sub control, că cetățeanul înțelege, că Bruxelles-ul are soluții și că „populismul” naționaliștilor este de vină pentru tot.
Dar, oala nemulțumirii sociale fierbe tot mai tare și începe să dea pe dinafară, revărsându-se pe străzile marilor orașe „ioropene”. Oamenii nu mai au răbdare pentru formule diplomatice, cer ca problemele lor să fie rezolvate, nu împinse de la un an la altul: a cumpăra o casă este ceva inaccesibil în ziua de azi, costul vieții s-a triplat, școala nu mai face față vremurilor, iar migrația își arată fața urâtă a medaliei.
Peste tot domnește sentimentul că politicienii s-au îndepărtat de cetățeanul simplu. Cumva, pare că prioritățile Europei sunt stabilite la Bruxelles, după convorbiri telefonice între Ursula și Zele, deși niciunul dintre ei nu are habar ce vrea și ce-i lipsește unui român, bulgar, spaniol, neamț, francez sau iberic.
Oamenii au obosit să mai aștepte
Furia populară este cel mai puternic văzută în Franța, unde s-a declanșat cel mai tensionat val de proteste din ultimii ani. Și, de data asta, nu adulții au pornit atacul, ci elevii, ieșiți în stradă din cauza școlilor subfinanțate, a lipsei de personal și a condițiilor degradante din educație. Sute de licee au fost închise sau blocate, iar pe la Paris, Lyon sau Marsilia s-au dat adevărate lupte cu forțele represive. Macron și Guvernul impus de el au și pus eticheta pe francezii ieșiți să-și strige nemulțumirile – „violență urbană”, a transmis Palatul Elysee.
În Franța vor avea loc alegeri prezidențiale în 2027, dar „Strada” arată că nu mai are răbdare să aștepte până atunci. Rassemblement National, cu Marine Le Pen și Jordan Bardella în frunte, este partidul numărul 1, care promite să schimbe politica.
Spaniolii, în schimb, au reușit să se impună. După ce Parlamentul a respins, vineri, două decrete-cheie privind criza locuințelor – pe fondul unor proteste masive, declanșate în peste 50 de orașe, legate de chirii imposibil de suportat și evacuări în lanț -, premierul Pedro Sanchez a anunțat că se întoarce la popor, căruia îi dă dreptul să decidă noua configurație a Parlamentului: vor fi alegeri anticipate în 29 noiembrie.
Atenție, „anticipate” în noiembrie, adică peste mai puțin de 2 luni, în condițiile în care nouă ne spune Nicușor Dan că abia spre primăvara viitoare ar putea fi organizate!
Sondajele de opinie arată, deja, că partidele naționaliste conduc în Spania.
De altfel, valul naționalist nu mai este periferia, reprezintă direct coloana vertebrală pe care se va construi noua arhitectură politică a Europei. O analiză a prestigiosului institut Carnegie, publicată în septembrie, confirmă ce se vede cu ochiul liber: doctrina național-suveranistă a devenit principala componentă structurală a politicii pe „Bătrânul continent”.
Germanii confirmă: AfD a câștigat alegerile regionale din Saxonia-Anhalt. Italienii, la fel: Giorgia Meloni, deși aliată cu suveranistul Salvini, este presată de noul partid Futuro Nazionale, condus de fostul general Roberto Vannacci, un ultranaționalist. La cehi, unde tocmai a mers Nicușor Dan, lucrurile sunt cât se poate de clare: Andrej Babis e premier, cu o largă susținere electorală. Finlandezii au votat Finns Party (guvernează alături de conservatori și creștin-democrați), iar belgienii îl au premier pe naționalistul Bart De Wever, dar încep să se orienteze mai mult spre Vlaams Belang, partid care a ajuns la 30% (locul 1) în Flandra.
Așadar, din Germania și Franța până în Spania și tocmai în Scandinavia, se cântă pe o singură voce: vechea ordine progresistă, dictată din birourile de la Bruxelles, se fisurează, globaliștii pierd teren pe toate fronturile.
Nicușor Dan, pe altă planetă: OMV pe primul loc, criza internă la coadă
Și, în tot acest timp, ce face România? Aproape nimic. Tot fără premier, cu nominalizări respinse în serie de Parlament. Autoritățile de la București stau, în continuare, cu căciula-n mâini în fața străinilor.
Înainte chiar de a se așeza la masa discuțiilor cu partidele politice, Nicușor Dan a primit la Cotroceni o delegație a OMV, condusă de directoarea executivă a grupului austriac, Emma Delaney. Tema centrală: proiectul Neptun Deep.
Ok, e importantă și discuția cu OMV (care s-a inoportunat chiar înainte să fie desemnat un premier, ce coincidență, nu-i așa?!), dar ordinea priorităților trebuia să fie alta. Și modul cum a ales să-și umple agenda spune multe despre președintele României. Într-o dimineață în care jumătate din Europa se zguduie sub presiunea străzii, iar cealaltă jumătate votează, pe capete, schimbarea clasei politice, Nicușor Dan și-a început ziua cu austriecii de la OMV, nu cu soluția pentru cinci luni de guvernare fantomă.
În tot acest tablou european, România a devenit excepția tristă: suntem țara care nu protestează, nu organizează alegeri anticipate, nu se mișcă. Oamenii au motive să fie nemulțumiți, dar „diktatura” instalată de Bruxelles după „lovitura de stat” din decembrie 2024 (anularea votului de la „prezidențiale”) experimentează pe români rețeta perfectă a amânării: nominalizare, eșec, altă nominalizare, alt eșec, ca într-o buclă reluată la nesfârșit.
Trage draperiile, Nicușoare, să nu intre lumina! Poate că, dacă nu vedem ce se întâmplă în jur, continuăm cu aceiași „salvatori” care ne spun că trebuie să avem răbdare.
Noroc că valul schimbării nu cere voie la graniță și am văzut asta în 1989. Când vechile structuri de putere încep să cedeze, rând pe rând, sub presiunea cetățenilor obosiți să tot aștepte promisiuni fără termen, furia care cuprinde populația nu poate fi potolită. Deocamdată, România a ales să sufere, pasiv, un destin ce i-a fost scris prin alte zări, dar știm că, din poziția îngenuncheați, nu ne putem decât ridica.
