Doborârea unui elicopter american deasupra Strâmtorii Hormuz a declanșat marți cea mai recentă rundă de lovituri și contralovituri dintre Statele Unite și Iran, într-un conflict care durează de peste trei luni și care, potrivit unui număr tot mai mare de analiști, nu mai are de mult un învingător.
Episodul de marți 9 iunie condensează, într-o singură zi, întreaga logică a acestui război: un incident la limita dintre accident și provocare, o ripostă rapidă prezentată drept „autoapărare”, un schimb de atacuri cu rezultate disputate și, dincolo de toate acestea, o întrebare la care niciuna dintre capitale nu pare dispusă să răspundă — încotro duce, de fapt, această confruntare?
Un Apache prăbușit în mare și un ordin de la Washington
Totul a început în noaptea precedentă, când un elicopter de atac AH-64 Apache, aflat în misiune de patrulare deasupra apelor din apropierea Strâmtorii Hormuz, s-a prăbușit în mare. Președintele Donald Trump a anunțat incidentul pe rețelele sociale, acuzând Iranul de doborârea aparatului și avertizând că Statele Unite „trebuie, în mod necesar, să răspundă”. Cei doi membri ai echipajului – pilotul și operatorul de armament – au scăpat nevătămați, un deznodământ pe care un oficial american l-a pus mai degrabă pe seama norocului: spre deosebire de avioanele de luptă, elicopterele Apache nu dispun de scaune ejectabile, iar o prăbușire în mare, pe timp de noapte, se termină rareori atât de bine. Riposta nu s-a lăsat așteptată. La câteva ore după mesajul președintelui, avioane ale Forțelor Aeriene și ale Marinei americane au lovit sisteme de apărare antiaeriană, centre de control la sol și radare de supraveghere iraniene amplasate în apropierea strâmtorii.
Comandamentul Central al SUA (CENTCOM) a descris operațiunea drept un „răspuns proporțional la agresiunea nejustificată a Iranului”, în timp ce televiziunea de stat iraniană a relatat despre explozii și sirene de alarmă în mai multe instalații militare de pe coasta sudică a țării, inclusiv la Bandar Abbas, Qeshm și Sirak. Amploarea reală a pagubelor rămâne, deocamdată, neclară. Teheranul a reacționat la rândul său, anunțând atacuri cu drone asupra Flotei a 5-a americane staționate în Bahrain și revendicând nu mai puțin de 21 de lovituri asupra bazelor americane din regiune, inclusiv din Iordania. Versiunea americană este radical diferită: potrivit unui oficial de la Washington, rachetele și dronele iraniene au fost aproape în totalitate interceptate, fără victime americane și fără pagube semnificative. Ca de fiecare dată în acest conflict, cele două tabere descriu realități paralele, iar adevărul rămâne undeva între comunicatele oficiale.
O premieră militară: salvarea cu o dronă navală
Dincolo de schimbul de lovituri, incidentul de marți a consemnat și o premieră în istoria militară americană. Cei doi membri ai echipajului prăbușit au fost recuperați din apă nu de un elicopter de salvare sau de o navă cu echipaj uman, ci de o ambarcațiune autonomă de tip Corsair, produsă de compania Saronic Technologies și controlată de la distanță. Drona navală i-a preluat pe cei doi militari și i-a transportat către un punct de pe apă unde au fost predați unui elicopter de evacuare, după cum a explicat căpitanul Tim Hawkins, purtătorul de cuvânt al CENTCOM. Sistemul Corsair fusese introdus operațional în regiune abia în luna martie, la scurt timp după izbucnirea conflictului, iar botezul său într-o misiune reală de salvare arată cât de repede transformă acest război modul în care marile puteri își gândesc prezența militară: tot mai multe platforme fără echipaj uman, atât pentru atac, cât și – iată – pentru salvarea propriilor oameni.
În același timp, cauzele exacte ale prăbușirii rămân sub investigație. Un oficial american a indicat drept vinovată o dronă kamikaze iraniană de tip Shahed, însă anchetatorii încearcă să stabilească dacă lovitura a fost intenționată sau dacă incidentul s-a produs accidental, în condițiile unui trafic aerian și militar extrem de aglomerat în zona coastelor Omanului. Semnificativ, Iranul nu și-a asumat până acum responsabilitatea. Ipoteza care îi îngrijorează cel mai mult pe experții americani este alta: posibilitatea ca Teheranul să opereze o generație nouă de drone Shahed. Colonelul în rezervă Mark Cancian, consilier al Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale, a atras atenția că varianta clasică a dronei, ghidată prin GPS, nu era capabilă să lovească ținte mobile precum navele sau aeronavele – dar că există informații privind un transfer de tehnologie rusească de ghidare la distanță către Iran. Dacă ipoteza se confirmă, ecuația militară din Golf se schimbă substanțial.
Strâmtoarea Hormuz, miza centrală a conflictului
Incidentul cu elicopterul Apache nu poate fi înțeles în afara contextului mai larg: bătălia pentru controlul Strâmtorii Hormuz, coridorul maritim prin care tranzitează o parte esențială a petrolului mondial și pe care Iranul l-a blocat efectiv de la începutul conflictului, pe 28 februarie. Armata americană patrulează intens zona – cu elicoptere Apache, drone armate MQ-9 Reaper, avioane F/A-18 Super Hornet și aparate stealth F-35 – tocmai pentru a contesta acest control, operând în ultimele luni tot mai aproape de teritoriul iranian și de insulele administrate de Teheran în Golf. Costurile acestei prezențe sunt considerabile. De la debutul ostilităților, Iranul a doborât aproximativ 30 de drone Reaper, iar mai multe avioane americane au fost pierdute în incidente de luptă sau prin foc prietenesc. În aprilie, un F-15E Strike Eagle a fost doborât deasupra teritoriului iranian, echipajul fiind recuperat. Apache-ul prăbușit marți – un aparat evaluat la circa 25 de milioane de dolari – este, potrivit specialiștilor, primul elicopter de acest tip pierdut în actualul conflict. Washingtonul a răspuns blocadei iraniene cu o contrablocadă: din 13 aprilie, traficul maritim către porturile iraniene este interceptat sistematic. CENTCOM raportează 134 de nave întoarse din drum și 7 imobilizate pentru încălcarea restricțiilor. Cel mai recent caz este elocvent pentru duritatea regimului impus: un petrolier sub pavilion Palau, care ignora avertismentele în drumul său spre Iran prin Golful Oman, a fost oprit după ce un F/A-18 decolat de pe portavionul USS Abraham Lincoln a tras asupra compartimentelor de propulsie și guvernare ale navei.
„Ați pierdut”: bilanțul unui război fără învingători
Pe fundalul acestei escaladări, editorialistul Thomas L. Friedman propunea, cu o zi înaintea loviturilor americane, un exercițiu pe care niciunul dintre liderii implicați nu l-ar accepta de bunăvoie: o comisie de anchetă imaginară asupra prestației fiecăruia în acest conflict. Verdictul său, adresat deopotrivă Israelului, Iranului, Hezbollahului, Hamasului și Statelor Unite, încape în două cuvinte – toți au pierdut. Mai mult, susține Friedman, tocmai conștiința acestui eșec colectiv prelungește războiul: liderii știu că, în clipa în care armele vor tăcea, va începe o evaluare morală, politică și economică devastatoare pentru fiecare dintre ei. Analiza sa pornește de la Hamas, care a declanșat lanțul de evenimente prin atacul din 7 octombrie 2023, soldat cu peste 1.200 de morți și peste 250 de persoane răpite. Obiectivul organizației – o revoltă regională care să ducă, alături de Hezbollah și Iran, la distrugerea statului israelian – s-a dovedit iluzoriu, iar prețul a fost plătit de populația civilă din Gaza, al cărei sacrificiu a contribuit totuși, paradoxal, la o delegitimare fără precedent a Israelului pe scena internațională.
Premierului Benjamin Netanyahu, jurnaliștii americani îi atribuie o victorie militară transformată în înfrângere strategică. Israelul a degradat sever capacitățile Hamas, dar nu a construit nicio alternativă palestiniană moderată și nicio perspectivă politică pentru ziua de după război. Rezultatul: o imagine internațională deteriorată, un sprijin occidental erodat, un conflict radicalizat suplimentar și o organizație Hamas care continuă să exercite influență asupra unei părți semnificative a Fâșiei Gaza – ceea ce pune sub semnul întrebării însăși eficiența campaniei. Hezbollahul, la rândul său, a târât Libanul într-un război pe care libanezii nu l-au ales și care a servit în primul rând interesele Teheranului: sudul țării a fost devastat, aproximativ un milion de oameni au fost strămutați, iar organizația nu a obținut niciun câștig strategic care să justifice aceste costuri. Cât despre Iran, regimul a supraviețuit presiunii militare combinate a administrației Trump și a guvernului Netanyahu – un obiectiv declarat care nu a fost atins – și a demonstrat că poate folosi blocarea Strâmtorii Hormuz ca armă strategică, cu efecte asupra piețelor energetice globale. Dar supraviețuirea nu este totuna cu succesul: liderii de la Teheran nu au oferit populației nicio strategie credibilă de prosperitate, în ciuda resurselor uriașe consumate de programul nuclear și de proiectarea influenței regionale.
Capcana finală: un acord care ar valida adversarul
Friedman rezervă o ultimă observație, poate cea mai incomodă, pentru președintele american. Donald Trump mai poate obține, teoretic, un rezultat pozitiv din acest război: convingerea Iranului să renunțe la stocurile de uraniu îmbogățit aproape de nivel militar. Numai că un asemenea acord ar avea, aproape inevitabil, un preț — acceptarea tacită a influenței iraniene asupra Strâmtorii Hormuz, deblocarea unor fonduri iraniene înghețate și relaxarea sancțiunilor economice. Cu alte cuvinte, președintele care a cerut „capitularea necondiționată” a Iranului ar putea sfârși prin a garanta tocmai supraviețuirea regimului de la Teheran. Este, în miniatură, paradoxul întregului conflict. Loviturile de marți, oricât de spectaculoase, nu schimbă datele fundamentale ale problemei: strâmtoarea rămâne blocată, regimul iranian rămâne la putere, prezența militară americană rămâne costisitoare și vulnerabilă, iar regiunea rămâne fără nicio perspectivă reală de pace. Fiecare nouă escaladare nu face decât să amâne momentul bilanțului – acela în care fiecare dintre actori va trebui să explice, în fața propriilor cetățeni, ce anume a câștigat dintr-un război în care, după toate aparențele, au pierdut cu toții.
Post Scriptum: Statele Unite au efectuat joi dimineață o nouă serie de raiduri aeriene asupra Iranului – al doilea în această săptămână – vizând, potrivit Comandamentului Central american, sisteme de apărare antiaeriană, comunicații și supraveghere militară din Teheran, Bandar Abbas și zona Strâmtorii Hormuz. Iranul a răspuns aproape imediat, lansând rachete și drone asupra Bahrainului, Kuweitului și Iordaniei, state care găzduiesc trupe americane. Kuweitul și-a închis temporar spațiul aerian și a deviat zborurile civile. Schimburile de lovituri, al treilea episod de acest fel în doar câteva zile, pun sub presiune armistițiul fragil instituit acum două luni. Miza centrală rămâne Strâmtoarea Hormuz: Teheranul mizează pe blocarea acestei rute vitale pentru petrol și gaze drept principal atu de negociere, în timp ce prețul barilului a depășit 93 de dolari, cu peste 25% mai mult decât la izbucnirea războiului, în februarie. Donald Trump a afirmat că armata americană ar fi „strecurat” pe lângă blocada iraniană peste 100 de milioane de barili de petrol, cifră neconfirmată independent. Negocierile rămân blocate de cereri ireconciliabile: Washingtonul pretinde renunțarea Iranului la stocul de uraniu puternic îmbogățit, iar Teheranul condiționează orice acord de ridicarea sancțiunilor, deblocarea activelor înghețate și încetarea ofensivei israeliene împotriva Hezbollah. O delegație din Qatar a sosit totuși la Teheran pentru mediere, semn că ambele tabere caută o ieșire pe care să o poată prezenta drept victorie.
