
NATO traversează astăzi o criză profundă, care nu este provocată direct de agresiunea externă, ci de măcinarea lentă și sistematică a încrederii dintre aliați.
Fără certitudinea absolută că un atac asupra unui membru va genera un răspuns imediat și necondiționat din partea tuturor celorlalți, Articolul 5 devine inutil.
De ani de zile, administrațiile americane succesive – fie democrate sau republicane – au reproșat Uniunii Europene un comportament de tip „free-rider” (pasager clandestin). Washingtonul a atras atenția că Statele Unite subvenționează, de facto, securitatea unor națiuni bogate, care preferă să își direcționeze resursele bugetare către protecție socială, neglijând în mod sistematic propriile forțe armate.
Totuși, modul în care administrația Trump a ales să formuleze această nemulțumire transformă o dezbatere legitimă de partajare a sarcinilor într-o criză de încredere. În momentul în care asistența militară devine condiționată de plata unei facturi sau de performanța economică de moment, NATO încetează să mai fie o comunitate de valori și destine comune.
Încrederea nu se bazează pe contabilitate. Un inamic nu va fi descurajat de un PIB impresionant, ci de convingerea că soldații americani și europeni vor lupta umăr la umăr, indiferent de procentele bugetare.
Țările de pe flancul estic știu foarte bine că nicio armată europeană actuală, nici măcar cea a Franței sau a Marii Britanii, nu poate înlocui capacitatea de descurajare a Statelor Unite.
Pentru Polonia, România sau statele baltice, menținerea relației privilegiate cu Washingtonul este o prioritate absolută, chiar dacă înseamnă acceptarea termenilor tranzacționali impuși de Donald Trump.
Apărarea colectivă nu este un contract comercial, ci un legământ de credință
Statele Unite trebuie să înțeleagă că o Europă stabilă, democratică și aliniată valorilor occidentale este cel mai mare activ geopolitic pe care îl deține într-o confruntare globală.
Pe de altă parte, liderii europeni trebuie să înceteze să mai trateze avertismentele americane ca pe niște simple excentricități. Cererea pentru o contribuție financiară echitabilă este legitimă și urgentă. Europa trebuie să demonstreze prin fapte, nu prin declarații diplomatice sterile, că este pregătită să fie un partener egal, capabil să își asigure securitatea.
Apărarea colectivă nu este un contract comercial, ci un legământ de credință. Prețul neîncrederii va fi întotdeauna mult mai mai mare decât orice buget de apărare.
