În ultimii 25 de ani, un telefon dat la timp dintr-un birou discret putea schimba voturile din Parlament pe o temă anume. Astăzi, acele timpuri par apuse și nu pentru că „Serviciile” s-au retras în „Pădure” din cine știe ce exces de decență instituțională, ci fiindcă sunt rupte în atâtea grupări încât nici ele nu mai cântă pe aceeași voce. Rezultatul? Avem un președinte lăsat (oare intenționat?) să-și frângă gâtul, un Guvern imposibil de impus prin presiune din umbră și o bătălie mult mai mare, dată la scară internațională, pentru controlul Justiției.
Dacă există o transformare în arhitectura puterii din România, atunci trebuie să punem câteva întrebări. Ce s-a întâmplat cu serviciile secrete din România? Cum de au ajuns să nu mai poată dirija voturile și deciziile din Parlament?
Mai multe „Servicii” și mai multe facțiuni!
Serviciile de informații nu ies niciodată să spună cine cu cine vorbește, cine pe cine susține și nici care sunt canalele prin care se construiesc majoritățile politice. Tocmai de aceea, noi nu putem analiza decât ceea ce se vede la suprafață: rezultatele voturilor, eșecurile succesive ale negocierilor, rupturile dintre partide și schimbările de alianțe.
Iar la final, descoperim că nimeni nu mai este capabil să livreze în Parlament rezultatul pe care și l-a propus.
La prima vedere, explicația ar fi că în interiorul „Serviciilor” coexistă, de ceva vreme, mai multe facțiuni, fiecare cu propriii oameni plasați strategic, fiecare apărându-și propriile interese de grup. Cu alte cuvinte, nu mai avem aceeași comandă, nici disciplină sau aceeași direcție. În trecut, cât timp aceste grupări erau relativ aliniate, discuțiie duceau la un consens, iar de acolo, cu destulă ușurință, se obțineau majoritățile necesare în Parlament.
Azi, nu mai avem o singură masă în jurul căreia stau toți șefii și hotărăsc ce face România. Iar când sunt mai mulți dirijori, orchestra produce doar zgomot.
Nicușor Dan – sfidător și trădător? Manipulator?
„Și pe mine m-a surprins alegerea făcută”, a comentat, la cald, Sorin Grindeanu nominalizarea lui Luca Niculescu. Al 5-lea nume de premier pe care președintele îl preferă de oriunde din altă parte numai nu de la partidul cu cel mai mulți parlamentari.
Aici s-a ajuns, ca un președinte să sfideze oricât de mult dorește votul românilor? De ce nu poate fi convins Nicușor Dan să predea Guvernul lui Sorin Grindeanu? Nu doar aritmetica parlamentară susține această variantă, ci și anumite structuri de putere din stat ar fi de acord ca PSD să preia frâiele, într-un moment în care țara are nevoie de stabilitate și majoritate.
Sunt convins că Nicușor Dan ar putea fi convins, dar stă în picioare și un scenariu mult mai interesant: dacă președintele a fost lăsat, cu bună știință, să se împiedice singur din gafă în gafă, ca să-și rupă gâtul?
În fond, chiar în paginile din „Național” am scris despre o înțelegere discretă dintre „Pădure” și președinte; în acea vreme, Nicușor Dan începuse să fie prelucrat ca la carte – devenise, brusc, mult mai coerent în discurs, evita erorile și își prioritiza corect agenda, în funcție de urgențele reale ale țării.
De la o vreme, însă, revedem varianta președintelui împiedicat – la propriu și la figurat, deopotrivă. Calcă și pe lângă covorul roșu, și alături de subiectul zilei; fiecare apariție publică reprezintă un motiv de alertă maximă în jurul lui, pentru că nimeni nu mai știe ce va debita și ce conflict nou, fără ieșire, ar putea declanșa, fără să-și dea seama. Ultima mostră – afirmația prin care dezvăluie că, de fapt, România cere și primește ordine de la bancheri: „Mesajul pe care l-am primit de la investitorii care împrumută România – bănci, fonduri de pensii – a fost «Nu alegeri anticipate»”. De când dau bancherii și fondurile de pensii ordine directe președintelui unei țări suverane și îi impun momentul în care poporul are voie să-și aleagă conducătorii?
Iată, deci, de ce teoria „gâtului frânt intenționat” stă în picioare: cu un șef de stat imprevizibil, un răzgândac dovedit și trădător în ochii foștilor parteneri, nu are rost să te asociezi, că riști să te tragă după el în prăpastie la fiecare „perlă” scăpată pe gură. Mai simplu e să-l lași de capul lui, până se împiedică definitiv și nu-l mai ridică nimeni.
Marea bătălie: cine va controla Justiția?
Dincolo de jocurile interne, miza cu adevărat grea este alta: marea bătălie care se dă acum în România pentru controlul asupra Justiției. Mai exact, puterea de a aresta și de a condamna. Informațiile obținute de „Național” și toate semnalele primite indică faptul că se pregătește o nouă campanie amplă de arestări și condamnări.
O adevărată „Cătușiadă” care se conturează la orizont.
Franța, Germania, Marea Britanie și Statele Unite se luptă pentru controlul Justiției românești. Cine contestă acest lucru, să ia la mână, încă o dată, influențele externe exercitate asupra Bucureștilor; și poate că interesele marilor puteri îl vor lovi peste față.
Știu că sună a clișeu, dar uneori și în astfel de exprimări se ascunde realitatea: interesul pentru controlul unei țări aflate la frontiera estică a Uniunii Europene și NATO este cât se poate de firesc.
Contextul prezent face ca această teorie să nu fie deloc exagerată: mandatul Laurei Codruța Kovesi la șefia Parchetului European se apropie de final (30 octombrie) și sunt câțiva interesați să o reactiveze în România. Fără vreun rezultat notabil în acești șapte ani petrecuți la Bruxelles, rămâne de văzut ce rol va primi Kovesi în perioada următoare. Numele ei a început, deja, să circule printre variantele posibile pentru o nouă poziție de forță în sistemul opresiv de la București.
Bătălia pe care o dau Franța, Germania, Marea Britanie și Statele Unite pentru controlul Justiției și împărțirea zonelor de influență nu este deloc blândă.
Tocmai pentru că vedem ce vedem, reluăm întrebarea inițială: ce fac, în tot acest timp, „Serviciile”? Se uită pasive, de pe margine? De ce nu intervin, dacă miza este atât de mare? Oare facțiunile apărute în interior, despre care am tot scris, au slăbit atât de mult securitatea națională a României sau, mai simplu și mai dureros, serviciile noastre de informații sunt, pur și simplu, depășite de amploarea reală a partidei care se joacă chiar pe teritoriul și cu instituțiile statului român?
