Am să încep nu cu victoria AfD ci cu situația din Franța. Le Pen intră în campania prezidențială într-o poziție de forță fără precedent, cu 33–35% din intențiile de vot în toate scenariile testate, în timp ce Mélenchon rămâne singurul alt candidat cu o bază la fel de stabilă (15,5–17%), iar restul câmpului – Philippe, Attal, Glucksmann – fluctuează puternic în funcție de cine candidează. Această polarizare are loc pe fondul unui electorat anxios și pesimist, care vrea în majoritate covârșitoare (71%) o schimbare reală, dar rămâne profund divizat pe chestiuni bugetare precum pensiile și taxarea.
Le Pen nu mai are nevoie să cucerească un electorat – are nevoie doar să-l gestioneze, căci frica și oboseala francezilor i-au pregătit deja terenul mai temeinic decât orice discurs de campanie. Paradoxul e că radicalismul ei rămâne intact în percepția publică (8,2 din 10), dar a încetat să mai fie un obstacol electoral, semn că normalizarea extremei drepte s-a produs nu prin moderarea mesajului, ci prin erodarea rezistenței celor care ar fi trebuit să i se opună.
Victoria AfD în Saxonia-Anhalt nu este doar un rezultat spectaculos într-un land din estul Germaniei. Cu 44% din voturi, partidul german pune sub semnul întrebării una dintre ideile care au dominat politica europeană în ultimul deceniu: aceea că formațiunile naționaliste, populiste sau suveraniste pot ajunge la putere numai dacă își temperează discursul și se apropie de centrul politic.
Experiența germană sugerează că lucrurile nu mai sunt atât de simple. AfD a ales aproape traseul invers. Nu și-a diluat mesajul privind imigrația, identitatea națională sau relația cu instituțiile europene și, în pofida controverselor care îl însoțesc, partidul continuă să crească electoral.
Pentru mișcările suveraniste europene, acesta este poate cel mai important mesaj al scrutinului: electoratul nu mai sancționează automat discursul radical, iar deplasarea spre centru nu mai reprezintă singura cale spre legitimare electorală.
Două drumuri spre putere
Până acum, modelul dominant fusese cel al „normalizării”. Giorgia Meloni și-a consolidat poziția în Italia printr-o apropiere vizibilă de mainstream în probleme precum Uniunea Europeană și NATO. Marine Le Pen a urmat ani întregi o strategie de „de-demonizare”, renunțând la ideea ieșirii Franței din UE și distanțându-se de Rusia după invazia Ucrainei.
AfD propune un model diferit. În loc să se deplaseze spre centru pentru a deveni acceptabil establishment-ului, partidul încearcă să deplaseze centrul dezbaterii către propriile teme.
Rezultatul din Saxonia-Anhalt arată că această strategie poate funcționa cel puțin într-o parte a electoratului european. Subiecte considerate până recent prea controversate pentru politica mainstream – imigrația, identitatea națională, controlul frontierelor, suveranitatea și raportul dintre legislația națională și instituțiile europene – au ajuns în centrul competiției electorale.
Fenomenul nu se limitează la Germania. Formațiuni și mișcări situate la dreapta partidelor conservatoare tradiționale câștigă vizibilitate în Franța, Italia, Spania, Portugalia și alte state europene. Înaintea unor scrutinuri importante, succesul AfD oferă acestor grupări un argument greu de ignorat: un mesaj politic puternic identitar poate mobiliza un electorat mult mai numeros decât se presupunea în urmă cu numai câțiva ani.
De la periferie la competiția pentru putere
Schimbarea cea mai importantă nu este însă doar procentul obținut de un partid. Este modificarea graniței dintre periferia și centrul sistemului politic.
Când o formațiune ajunge la 44% într-un scrutin regional și la aproximativ 28% în sondajele naționale, devine tot mai dificil ca fenomenul să fie explicat exclusiv prin noțiunea de „extremă”. Dimensiunea electorală obligă partidele tradiționale să răspundă temelor care au produs această mobilizare, chiar dacă refuză orice cooperare cu AfD.
Migrația este exemplul cel mai evident. AfD susține conceptul de „remigrație” și propune inclusiv stimulente financiare și non-financiare pentru plecarea unor migranți. În alte state, mișcări aflate în ascensiune împing dezbaterea și mai departe, cerând politici mai restrictive privind imigrația și cetățenia.
Indiferent de controversa produsă de asemenea propuneri, efectul politic este deja vizibil: teme aflate cândva la marginea dezbaterii sunt discutate acum la nivel național.
În Franța, noi figuri politice încearcă să combine mesajul identitar și suveranist cu instrumentele unei campanii moderne, în special rețelele sociale și un branding vizual puternic. În Portugalia apar mișcări care încearcă să concureze chiar cu dreapta radicală deja reprezentată parlamentar. În Italia există presiune asupra guvernului Meloni dinspre propriul flanc drept.
Se formează astfel o competiție nouă: nu numai între centru și dreapta populistă, ci și în interiorul spațiului suveranist, unde partidele și liderii încearcă să demonstreze cine reprezintă mai credibil electoratul nemulțumit de imigrație, globalizare și transferul de autoritate către instituțiile supranaționale.
Efectul Trump
Există și o dimensiune transatlantică. Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă a schimbat mediul în care funcționează aceste mișcări europene.
Victoria AfD a primit imediat un mesaj favorabil din partea președintelui american, care a legat rezultatul german de nemulțumirea față de politicile de imigrație și a prezentat ascensiunea partidului drept parte a unei revolte politice mai ample.
Influența este mai profundă decât o simplă declarație de susținere. Trump demonstrează că un politician poate confrunta instituțiile tradiționale, presa și establishment-ul, poate refuza moderarea cerută de adversarii săi și, în același timp, poate câștiga alegeri. Pentru o parte a dreptei europene, experiența americană devine astfel nu numai o sursă de inspirație, ci și dovada că regulile tradiționale ale accesului la putere se pot schimba.
Trendul este pozitiv pentru suveraniști
Privită din această perspectivă, direcția politică europeană este favorabilă suveraniștilor. Nu înseamnă că fiecare partid din această familie va câștiga alegerile și nici că radicalizarea reprezintă automat o formulă electorală de succes. Înseamnă însă că bazinul electoral disponibil acestor formațiuni s-a mărit, iar problemele pe care le-au exploatat ani întregi nu au dispărut.
Migrația, costul vieții, securitatea, identitatea națională, neîncrederea în elite și raportul dintre suveranitatea statelor și instituțiile europene continuă să alimenteze această schimbare. În același timp, stigmatul politic asociat votului pentru asemenea partide pare să-și piardă din forță atunci când ele ajung să reprezinte procente importante din electorat.
Aici rezultatul AfD devine relevant pentru întreaga Europă. Nu demonstrează că radicalismul va câștiga pretutindeni, ci că vechea ecuație – moderează-te sau rămâi marginal – nu mai poate fi considerată o regulă.
Există însă o diferență fundamentală între a obține voturi și a exercita puterea.
Zidul de foc și testul guvernării
AfD se lovește în continuare de „zidul de foc” ridicat de partidele mainstream germane, care refuză cooperarea și formarea unei coaliții cu partidul. În Saxonia-Anhalt, chiar și cu 44%, formațiunii îi lipsesc trei mandate pentru majoritatea absolută. La nivel federal, unde se află în jurul pragului de 28%, izolarea politică face accesul direct la guvernare mult mai dificil.
Există și precedente care recomandă prudență. Éric Zemmour părea pentru o perioadă capabil să o depășească pe Marine Le Pen în campania prezidențială franceză din 2022, dar rezultatul urnelor a fost mult mai slab. Apariția unui candidat mai radical a făcut-o, paradoxal, pe Le Pen să pară mai moderată și mai acceptabilă pentru o parte a electoratului.
Mai important este testul guvernării. Un partid poate prospera ani întregi denunțând sistemul, dar momentul în care intră la guvernare schimbă radical criteriul după care este judecat. Promisiunile trebuie transformate în politici, iar acestea se lovesc de bugete, instituții, tratate, piețe și realități economice.
Aceasta rămâne vulnerabilitatea oricărui val populist sau suveranist: succesul electoral creează așteptări uriașe, iar incapacitatea de a le satisface poate transforma foarte repede revolta care a adus partidul la putere într-o revoltă împotriva lui.
De aceea, adevărata miză a rezultatului din Saxonia-Anhalt nu este dacă Europa va deveni brusc „radicală”. Schimbarea este mai subtilă și, probabil, mai importantă: suveraniștii nu mai luptă doar pentru a intra în sistem. În tot mai multe state europene, luptă pentru a-i schimba centrul de greutate.
Trendul le este favorabil. Întrebarea următoare este dacă vor reuși să transforme această energie electorală în majorități, coaliții și, în cele din urmă, într-o guvernare capabilă să livreze ceea ce promit.
Post Scriptum: Vălul care a spus prea mult (lecții de la Paris pentru suveraniști)
Rassemblement National a reușit, în numai două săptămâni, să transforme una dintre temele sale electorale favorite într-un spectacol de confuzie. Pe 30 august, deputatul Jean-Philippe Tanguy, apropiat al lui Marine Le Pen, a anunțat că femeile care poartă văl în spațiul public vor fi amendate dacă aceasta câștigă alegerile prezidențiale din 2027. Manevra l-a obligat pe Bruno Retailleau, candidatul dreptei tradiționale, să respingă o măsură populară printre propriii alegători. Entuziasmul din RN s-a stins însă când a apărut întrebarea elementară: ce înseamnă, juridic, „văl”?
Partidul nu are nici acum un răspuns comun. Renaud Labaye vorbește despre orice acoperitoare a capului, în timp ce Tanguy face diferența între vălul tradițional și cel „islamist” — o categorie fără definiție juridică precisă. Jordan Bardella s-a distanțat, la rândul său, de interdicția generală și ar prefera limitarea ei la clădirile publice. Reamintind că, în calitate de premier, decizia i-ar aparține în bună măsură, el a scos la suprafață și rivalitatea din conducerea RN.
Dincolo de gafele de formulare, disputa dezvăluie existența a două strategii electorale. Marine Le Pen păstrează profilul dur necesar mobilizării nucleului partidului: 94% dintre simpatizanții RN susțineau, în ianuarie, interzicerea vălului în spațiul public. Bardella încearcă, în schimb, să înceapă direct campania pentru turul al doilea, liniștind pensionarii, mediul de afaceri și alegătorii de centru-dreapta, pe care o măsură radicală, neclară și posibil neconstituțională i-ar putea îndepărta.
Ambiguitatea este o tactică obișnuită a dreptei populiste europene: mesaj ferm asupra principiului, detalii neclare despre aplicare. De această dată însă, contradicția a devenit publică, a fost disputată la televiziuni și împinsă spre un referendum cu termen incert. RN încearcă simultan să se radicalizeze pentru primul tur și să se modereze pentru al doilea. Rezultatul nu este unirea celor două electorate, ci nesiguranța amândurora.
Pentru România, episodul francez este familiar. AUR se confruntă cu aceeași tensiune dintre discursul destinat mobilizării bazei și nevoia de a deveni acceptabil pentru un electorat mai larg, pe măsură ce perspectiva guvernării devine credibilă. Lecția RN este simplă: această contradicție nu dispare prin tăcere și nici prin amânarea deciziei. Ea izbucnește tocmai în momentul în care partidul are cea mai mare nevoie să pară coerent. Eu am spus că toate partidele de pe eșichierul politic trebuie să aibă o relație bună cu Comisia European chiar dacă nu ne plac soluțiile ei. Toate partidele relevante trebuie să păstreze o relație funcțională cu instituțiile europene, chiar și atunci când contestă unele dintre deciziile lor. Bardella încearcă deja să deschidă o punte de dialog cu Comisia Europeană, iar AUR ar trebui să procedeze la fel. Nu dau sfaturi eu chiar îmi doresc o schimbare la vârful politicii românești. De ce? Schimbarea din vârful politicii românești nu poate fi explicată doar prin ascensiunea AUR. Ea este rezultatul unui gol doctrinar acumulat în timp. Dispariția PNȚCD a lăsat fără reprezentare politică tradiția creștin-democrată, conservatoare și proeuropeană, iar PNL nu a reușit să o preia în mod coerent. Dimpotrivă, după ani de alianțe conjuncturale, guvernări alături de PSD și compromisuri prezentate drept necesități administrative, liberalii și-au diluat identitatea până la punctul în care mulți alegători nu mai știu ce îi diferențiază cu adevărat de principalul lor adversar istoric.
În același timp, PSD și PNL au ajuns să fie percepute mai degrabă ca două componente ale aceluiași sistem decât ca alternative politice. Uzura guvernării, promisiunile neonorate, selecția slabă a liderilor și impresia că deciziile importante se iau fără consultarea societății au alimentat neîncrederea. O parte a electoratului conservator, abandonată de dispariția PNȚCD și dezamăgită de transformarea PNL într-un partid predominant administrativ, s-a îndreptat spre AUR.
Acesta este unul dintre motivele pentru care vârful politicii românești se schimbă. AUR nu a creat toate nemulțumirile pe care le exploatează; le-a găsit fără reprezentare. Partidul a ocupat spațiul rămas liber între conservatorismul dispărut, patriotismul abandonat de formațiunile tradiționale și revolta împotriva unei clase politice percepute ca închisă și autoreferențială. Rețelele sociale și comunicarea directă au accelerat procesul, slăbind monopolul vechilor partide asupra agendei publice.
Această ascensiune îi impune însă AUR și o alegere. Poate rămâne un partid al protestului, alimentat de confruntarea permanentă cu Bucureștiul și Bruxelles-ul, sau se poate transforma într-o formațiune conservatoare capabilă să guverneze. Are oamenii necesari deja pregătiți. Lăsați deoparte opiniile unor farisei, mari specialiști în ”linsul clanțelor” chiar dacă întâmplător au deținut funcții de consilieri prezidențiali sau ambasadori pe nu știu unde. Nu iau apărarea niciunuia, mă uit la ce facultăți au absolvit și constat că sunt dintre cele mai bune din România. Sigur, nu toți, dar marea majoritate. Într-o pădure nu găsești numai fagi! Deci pentru a ocupa durabil locul lăsat liber de PNȚCD și de pierderea identității PNL (ce păcat ca partidul Brătienilor s-a ”scurs” în ”neomarxism”), nu sunt suficiente retorica suveranistă și criticile adresate Comisiei Europene.
Vorbind de liberali îmi aduc aminte de PNL 93. PL ’93 a fost simptomul, nu leacul, fragmentării liberalismului românesc post-decembrist — un partid născut din scindare, supraviețuind prin alianță cu CDR și dispărând prin contopire, fără să lase în urmă altceva decât cariera unui om Ludovic Orban sau poate amintirea lui Horia Rusu cel care a unificat liberali în 1997 citat ca declarând că unificarea liberală trebuie să vizeze o „alternativă de dreapta”. Prietenul meu Tavi Hoandră are un articol magistral despre liberali. Am să parafrazez din el: ”În finalul romanului Alexis Zorba al scriitorului grec Nikos Kazantzakis, construcția în care personajele investiseră bani, muncă și speranță se prăbușește. Zorba, interpretat de Anthony Quinn în celebrul film al lui Michael Cacoyannis, nu fuge de înfrângere și nu se preface că ea nu există: o privește, o acceptă, apoi râde și dansează, fiindcă știe că numai cel care înțelege ce a pierdut poate începe din nou. Liberalii, în schimb, par să sărbătorească, cu un tort la malul mării, fără să vadă prăbușirea și fără să înțeleagă ruptura de oameni, de propria identitate și de tradiția liberală” – Octavian Hoandră, „Tortul cu patru etaje”. Acum sunt necesare competență, aliați, soluții economice și capacitatea de a negocia în interiorul Uniunii Europene. Altfel, AUR riscă să preia electoratul partidelor istorice fără să preia și responsabilitatea care le-a justificat cândva existența. Critica Bruxelles-ului este legitimă, dar confruntarea permanentă cu Ursula von der Leyen nu poate înlocui negocierea.
Ea poate aduce aplauzele nucleului dur, însă riscă să izoleze partidul în Parlamentul European, să-i reducă influența în negocierile importante și să alimenteze îndoielile privind capacitatea sa de a guverna responsabil. Dacă dorește să devină o alternativă credibilă de guvernare, AUR trebuie să demonstreze că poate apăra interesele României din interiorul mecanismelor europene, nu doar să le conteste din exterior, așa cum procedează deja unii europarlamentari români. Poate trebuie și un pas înapoi(!?). Și apoi să fim serioși (adică vorbesc cu cei care au încă mintea la ei în cutia craniană) „pericolul rusesc” asociat automat cu AUR este o sperietoare politică. Critica ajutorului acordat Ucrainei, opoziția față de unele decizii ale Bruxellesului sau apărarea interesului național nu transformă, prin ele însele, un partid într-un instrument al Moscovei. AUR nu propune ieșirea României din NATO sau din UE, iar discursul său unionist privind Republica Moldova intră direct în contradicție cu interesele strategice ale Rusiei. Pericolul real trebuie demonstrat prin finanțări, legături operative ori acțiuni coordonate cu Kremlinul, nu dedus din etichete și coincidențe de discurs. Pot exista și derapaje ale unora care vor să intre în lumina reflectoarelor. Poziția oficială declarată a partidului pune accentul pe „familie, patrie, credință și libertate”, nu pe apropierea României de Rusia. AUR încearcă să adapteze în România câteva teme care au alimentat succesul lui Donald Trump: suveranitatea, conservatorismul cultural, neîncrederea în elite și recuperarea electoratului care se consideră abandonat.
Asemănarea de discurs nu dovedește însă nici afilierea la trumpism, nici apropierea de Rusia. Testul decisiv rămâne capacitatea partidului de a formula un program coerent de guvernare și de a elimina orice ambiguitate privind orientarea euroatlantică a României. Este o părere de cetățean. Aștept să fiu criticat pentru această observație, dar asemănările de discurs dintre AUR și curentul politic lansat de Donald Trump sunt prea evidente pentru a fi ignorate și nu reprezintă, prin ele însele, dovada unei apropieri de Rusia. În Germania, Friedrich Merz a invocat constant amenințarea Rusiei pentru a mobiliza electoratul, a izola AfD și a justifica majorarea masivă a cheltuielilor pentru apărare — o strategie bazată pe teamă pe care adversarii AUR încearcă să o reproducă și în România sau mai bine zis au utilizat-o deja în 2024. O parte importantă a electoratului l-a votat pe Nicușor Dan nu atât din entuziasm pentru candidatura sa, cât din teama, intens cultivată în campanie, că victoria lui George Simion ar scoate România de pe direcția europeană și ar apropia-o de Rusia; totuși, nu există date care să demonstreze că acesta a fost motivul tuturor alegătorilor săi. Și apoi asta nu înseamnă neapărat că alegătorii români sunt mai puțin pregătiți, ci că, într-o societate polarizată și slab informată, frica poate cântări mai mult decât analiza programelor și a competenței candidaților.
Aștept să fiu criticat pentru acest material și este clar ca nu am mâncat sarmale la Cotroceni; până la urmă, am fost considerat, de-a lungul timpului, pe rând, „spion rus” (înainte de a pleca în America la studii doar ,doar se vor sesiza americani), „spion american” (când m-am întors de la studii cu CI pe urmele mele) și „spion chinez” (când am venit din poziția de Consul General al Românie la Shanghai) , așa că încă o etichetă nu va schimba fondul discuției și nici argumentele prezentate. Este o opinie a unui alegator oarecare, cetățean al României, unul care citește cu mare atenție sondajele de opinie și analizez experimentele sociale efectuate pe te miri ce subiect (merdeneaua). Un alegător care citește cu mare atenție sondajele de opinie și analizează până și „experimentele sociale” făcute pe te miri ce subiect – de la prețul merdenelei până la preferințele de consum – nu poate fi declarat nepregătit doar pentru că, în cabina de vot, frica de Rusia a cântărit mai mult decât evaluarea lucidă a candidaților. Un experiment social relevant nu înseamnă observarea întâmplătoare a reacțiilor oamenilor, ci testarea controlată a felului în care un factor precis le poate influența comportamentul: cercetătorii compară un grup expus unui mesaj – de exemplu, avertismentul privind pericolul rusesc – cu unul care nu primește acel mesaj, pentru a vedea dacă frica modifică în mod real opțiunea de vot.
În cele din urmă, viitorul politic al României nu trebuie decis prin frică și etichete, ci prin confruntarea lucidă dintre idei, competență și rezultate, pentru că, așa cum avertiza Franklin D. Roosevelt, „singurul lucru de care trebuie să ne temem este frica însăși” (discursul său inaugural din 4 martie 1933, la Washington, când a preluat primul mandat de președinte al Statelor Unite, în plină Mare Criză Economică).
