În relațiile de astăzi vorbim mult despre apropiere, limite, vulnerabilitate și frica de abandon. Totuși, pentru mulți oameni, momentul în care o relație începe să conteze este și momentul în care apar îndoielile, retragerea sau nevoia de control. De ce ne dorim iubire, dar devenim nesiguri atunci când ea devine posibilă? Am discutat cu Bogdan Varariu, psiholog clinician specializat în psihologia dependențelor și psihosexologie, despre frica de apropiere, autosabotaj și felul în care putem învăța să nu plecăm doar pentru că celălalt a devenit important.
1. De ce spunem că vrem o relație, iar când apare cineva care chiar ne place începem să ne răzgândim?
E ceva ce întâlnesc destul de des în cabinet. Oamenii își doresc apropiere, vor să iubească, vor pe cineva cu care să împartă viața. Și totuși, când apare o persoană care începe să conteze, lucrurile se complică. Cât timp iubirea este doar o dorință, e ușor. O putem imagina exact cum vrem. Nu ne respinge nimeni, nu trebuie să ne arătăm vulnerabili și nu există riscul unei despărțiri. Când însă dorința capătă un chip, un număr de telefon și un om care începe să ne fie important, apare și frica. Și uneori fugim nu pentru că nu mai simțim nimic, ci tocmai pentru că am început să simțim prea mult.
2. De ce omul care ieri ni se părea minunat devine brusc „nepotrivit”?
Pentru că frica nu vine întotdeauna sub forma unei frici. Uneori vine sub forma unor argumente foarte convingătoare: „Nu-mi place cum îmi scrie”, „De ce a răspuns după două ore?”, „Parcă nu mai sunt la fel de atrasă”, „Are prea multe defecte”, „Cred că nu suntem compatibili”. Și, fără să ne dăm seama, începem să analizăm tot: felul în care vorbește, cum se comportă la restaurant, ce relație are cu părinții, ce a spus la prima întâlnire sau cât de repede răspunde la mesaje. Nu spun că aceste lucruri nu contează. Contează. Dar uneori se întâmplă ceva interesant: nu omul se schimbă, ci miza se schimbă. Până atunci era doar cineva care ne plăcea. Acum este cineva pe care am putea să-l pierdem. Și asta ne sperie.
3. Dar dacă sunt lucruri reale care nu ne plac? Cum știm dacă este intuiție sau autosabotaj?
Nu există o rețetă simplă. Și cred că este important să spunem asta. Nu orice îndoială înseamnă frică și nu orice relație trebuie salvată. Uneori descoperim că pur și simplu nu ne potrivim. Alteori apar comportamente pe care nu avem de ce să le tolerăm. Dar există o întrebare pe care merită să ne-o punem înainte de a pleca: „Vreau să plec pentru că omul acesta nu îmi face bine sau pentru că apropierea de el mă face să mă simt vulnerabil?” Răspunsul nu este întotdeauna confortabil, dar poate fi foarte clarificator.
4. De ce, deși știm atât de multe despre psihologie, suntem încă atât de speriați de relații?
Pentru că am învățat foarte multe despre cum să ne protejăm. Știm ce înseamnă un „red flag”. Vorbim despre atașament, limite, traumă, relații toxice. Și este bine că avem aceste informații. Doar că uneori putem ajunge să le folosim ca pe niște ziduri. Orice disconfort devine un semn că trebuie să plecăm. Orice diferență de opinie devine incompatibilitate. Orice apropiere prea intensă devine „mi-a activat o rană”. Uneori chiar avem nevoie să plecăm. Alteori avem nevoie doar să stăm puțin cu disconfortul și să vedem ce încearcă să ne spună. Nu orice lucru care ne deranjează este un pericol.
5. Am ajuns să fugim la primul disconfort?
Uneori, da. Ne-am obișnuit cu ideea că relația potrivită ar trebui să curgă aproape fără efort. Dacă apar prea multe întrebări, ne retragem. Dacă avem o ceartă, ne întrebăm dacă nu cumva suntem cu persoana greșită. Dar orice relație apropiată scoate la suprafață lucruri dificile. Vor exista zile în care unul dintre voi va fi obosit. Vor exista neînțelegeri, frustrări, perioade în care nu vă veți înțelege foarte bine. Asta nu înseamnă automat că relația este greșită. Uneori înseamnă doar că doi oameni reali încearcă să construiască ceva împreună.
6. De ce ne este mai frică să fim cunoscuți decât să fim respinși?
Pentru că la începutul unei relații putem controla destul de bine ce arătăm. Suntem în cea mai bună formă. Suntem atenți. Glumim. Ne prezentăm calitățile. Ascundem lucrurile care ne fac nesiguri. Apoi timpul trece. Celălalt începe să vadă și zilele proaste, gelozia, nesiguranțile, nevoia de afecțiune, momentele în care nu știm ce să spunem. Și apare întrebarea: „Dacă mă vede cu adevărat, va mai vrea să rămână?” Poate că aici este una dintre cele mai mari frici ale noastre. Nu doar să fim respinși, ci să fim respinși după ce am fost complet sinceri.
7. De ce alegem uneori oameni indisponibili emoțional?
Pentru că, fără să ne dăm seama, un om indisponibil ne poate părea mai sigur. Dacă el este mereu ocupat, distant, implicat în altă relație sau incapabil să se apropie, avem și noi o scuză pentru a nu ne expune. Ne dorim iubire, dar alegem persoane cu care iubirea nu poate deveni niciodată cu adevărat simplă. Și apare un paradox trist. Spunem: „Nu am întâlnit încă omul potrivit.” Dar poate că, uneori, alegem exact oamenii cu care nu avem cum să construim ceea ce spunem că ne dorim.
8. De ce plecăm uneori înainte să fim părăsiți?
Pentru că abandonul este mai ușor de suportat atunci când simțim că noi am avut controlul. „Mai bine termin eu.” „Mai bine nu mă implic prea mult.” „Mai bine plec acum, cât încă pot.” În spatele acestor decizii poate exista o frică foarte veche: „Dacă mă vei părăsi, înseamnă că nu am fost suficient.” Și atunci alegem să plecăm noi. Nu pentru că nu ne pasă, ci pentru că ne pasă atât de mult încât încercăm să controlăm finalul înainte ca altcineva să o facă.
9. Cum știm dacă suntem pregătiți să iubim?
Nu cred că există momentul în care ajungi să spui: „Gata, nu-mi mai este frică.” Probabil că nu există. A fi pregătit pentru o relație înseamnă mai degrabă să poți spune: „Mi-e frică, dar nu vreau să fug doar din cauza fricii.” Să poți spune „m-ai rănit” fără să închizi imediat ușa. Să poți asculta ceva care nu îți place fără să consideri că relația s-a terminat. Să poți cere afecțiune. Să poți spune „am nevoie de tine” fără să te simți slab. Și, poate cel mai greu, să poți primi iubire fără să cauți imediat momentul în care aceasta se va termina.
10. Dar nu este periculos să iubim?
Ba da. Aici cred că trebuie să fim sinceri. Iubirea nu ne oferă nicio garanție. Poți iubi un om bun și totuși relația să nu funcționeze. Poți face totul „cum trebuie” și totuși să fii părăsit. Poți fi sincer, loial și implicat și să ajungi, la un moment dat, să suferi. Nu putem elimina acest risc. Putem doar decide dacă vrem să trăim cu el. Pentru că există și celălalt risc: să ne protejăm atât de bine încât să nu mai lăsăm pe nimeni să ajungă suficient de aproape.
11. Poate că problema generației noastre nu este că nu mai crede în iubire.
Poate că problema este că vrem să iubim fără să riscăm. Vrem apropiere, dar ne sperie vulnerabilitatea. Vrem intimitate, dar ne dorim să păstrăm mereu o ușă de ieșire. Vrem să fim aleși, dar ne este teamă să îi oferim celuilalt posibilitatea de a spune „nu”. Și aici apare una dintre cele mai grele lecții ale unei relații mature: nu poți controla dacă vei fi iubit până la capăt. Poți controla însă cât de sincer intri în relație, cât de prezent rămâi, cât de clar îți exprimi nevoile, cât de bine îți păstrezi limitele și cât de mult curaj ai să nu pleci doar pentru că, pentru prima dată după mult timp, cineva a devenit important. Poate că iubirea matură nu începe atunci când nu ne mai este frică. Poate începe atunci când ne este frică și alegem, totuși, să nu fugim.
