Capitala României își pierde ultimele vestigii ale eleganței de altădată, înlocuindu-le cu o estetică a hazardului, a profitului speculativ și a prostului gust ridicat la rang de normă urbanistică.
Contrastul este izbitor și dureros: pe de o parte, bijuteriile arhitecturale din Belle Epoque – cele care au adus orașului renumele de „Micul Paris” – sunt lăsate intenționat în paragină sau sunt demolate peste noapte.
Pe de altă parte, dezvoltările imobiliare post-1989 arată un kitsch înfiorător. Când vom scăpa, așadar, de această agonie estetică? Nu prea curând, doarece răspunsul nu ține doar de bani, ci de o profundă reformă morală, legislativă și culturală a societății românești.
O moștenire lăsată să moară
Pentru a înțelege dimensiunea dezastrului actual, trebuie să privim spre ceea ce distrugem. Perioada interbelică a reprezentat vârful de lance al urbanismului bucureștean. Arhitecți de renume au desenat un oraș modern, integrat în tendințele avangardei europene. Modernismul oferea o lecție de măsură, eleganță și adaptare la contextul local. Stilul neoromânesc, la rândul său, aducea o sinteză rafinată între tradiție și rigorile occidentale.
Astăzi, acest patrimoniu unic este supus unui asediu sistematic. Clădirile interbelice mor în două moduri: prin abandon programat sau prin violență directă. Proprietarii sau rechinii imobiliari le lasă degradate. Când zidurile cedează, terenul devine liber pentru speculă. Alteori, demolarea se face cu acte obținute prin hățișurile unei birocrații complice.
Libertatea înțeleasă greșit
Prăbușirea regimului comunist a adus o dorință legitimă de libertate, însă în plan arhitectural și urbanistic a fost tradusă prin kitsch: „palatele” grandioase, cu turnulețe, coloane pseudo-corintice din gips și lei de ciment la poartă – o manifestare directă a opulenței de prost gust.
Avem „arhitectura de corporație” din zonele centrale: mamuți de sticlă reflectorizantă albastră sau verde, înghesuiți între case vechi. Nu putem omite nici blocurile noi din cartierele-dormitor de la periferie, așa-numitele „rezidențiale”.
Un oraș urât, agresiv și haotic nu reprezintă doar o problemă de estetică, ci și una de coeziune socială. Spațiul construit ne influențează direct starea de spirit, comportamentul și modul în care interacționăm cu ceilalți.
Bucureștiul actual, prin fracturile sale vizuale, transmite un mesaj permanent de dezrădăcinare, instabilitate, agresivitate și lipsă de reguli.
