Există o ironie greu de trecut cu vederea. Militari ai Armatei de Eliberare a Poporului din China se pregătesc astăzi pentru războiul cu drone pe câmpurile de instrucție din apropierea Volgogradului, orașul care a intrat în istorie sub numele de Stalingrad și care a simbolizat, cândva, prăbușirea unei mașini de război considerată de neînvins. Astăzi, același loc găzduiește o altă lecție despre război.
Complexul de instruire al Armatei a 8-a de Gardă, unitate cunoscută pentru rolul jucat în luptele de la Bahmut și pentru pierderile uriașe suferite acolo, a devenit sală de clasă pentru o armată care nu a participat încă la un conflict modern de mare intensitate. Paradoxul este evident. Rusia, care nu a reușit să transforme avantajul numeric de la începutul invaziei într-o victorie rapidă tocmai din cauza revoluției produse de dronele ieftine pe câmpul de luptă, se regăsește acum în postura de profesor. China nu vine însă să copieze modelul rusesc, ci să înțeleagă de ce acesta a funcționat și, mai ales, unde a eșuat.
Potrivit evaluărilor Institute for the Study of War (ISW), cooperarea militară dintre Moscova și Beijing depășește cu mult gesturile simbolice dintre două regimuri autoritare. În realitate, ea reprezintă un transfer de experiență construit pe trei direcții bine definite.
Prima este instruirea desfășurată la Volgograd, unde accentul cade pe războiul cu drone și pe lupta urbană. A doua o reprezintă exercițiile navale comune organizate împreună cu Flota rusă din Pacific, concentrate asupra combaterii dronelor maritime. A treia, poate cea mai importantă, este interesul manifestat de Armata Populară de Eliberare pentru centrul rusesc „Rubikon”, structura care coordonează cercetarea, dezvoltarea și integrarea operațională a sistemelor fără pilot.
Acesta este probabil elementul care spune cel mai mult despre felul în care gândește Beijingul. „Rubikon” nu este doar un loc unde sunt analizate experiențele de pe front, ci un model instituțional prin care Rusia încearcă să transforme lecțiile războiului într-un proces permanent de inovare. Pentru armatele occidentale, obișnuite cu cicluri de achiziții care se întind pe zece sau chiar cincisprezece ani, o astfel de structură reprezintă o schimbare radicală de ritm.
Există însă o limită clară a asemănărilor dintre cele două armate.
Rusia a fost obligată să se adapteze unui război de poziții, în care manevrele mecanizate de amploare au devenit aproape imposibile din cauza câmpului de luptă saturat de senzori, drone și muniții de precizie ieftine. Kremlinul prezintă această realitate drept dovada unei răbdări strategice, însă ea reflectă, în fond, incapacitatea de a mai obține o decizie rapidă pe câmpul de luptă.
Și Marina rusă a fost nevoită să accepte o situație asemănătoare. Incapabilă să controleze vestul Mării Negre în fața dronelor navale ucrainene, și-a retras treptat principalele nave către Novorossiisk, limitându-se mai degrabă la reducerea propriilor pierderi decât la exercitarea controlului asupra mării.
Pentru China, un asemenea scenariu ar echivala însă cu un eșec strategic.
Dacă Beijingul ar încerca vreodată o operațiune împotriva Taiwanului, nu și-ar putea permite un război de uzură sau unul de poziții. O invazie amfibie presupune controlul rapid al Strâmtorii Taiwan și menținerea libertății de manevră. O stagnare similară celei din Ucraina ar însemna, practic, compromiterea întregii operațiuni.
Tocmai de aceea, China pare să absoarbă experiența rusă cu o selecție aproape chirurgicală.
Nu este prima dată când armatele procedează astfel. După Primul Război Mondial, marile puteri nu au copiat sistemul tranșeelor, ci au încercat să găsească metode prin care să evite repetarea unui asemenea impas. Din acea analiză s-a născut doctrina războiului mecanizat și a blitzkriegului.
Beijingul pare să urmeze aceeași logică.
Interesul său se îndreaptă către modul în care Rusia a integrat dronele în structurile militare, către organizarea unităților specializate, coordonarea cercetării și dezvoltării sau sistemele de apărare împotriva dronelor care zboară la joasă altitudine. Imaginile difuzate recent de televiziunea chineză CCTV, în care apar exerciții dedicate combaterii țintelor aeriene lente și de mici dimensiuni, sugerează că aceste lecții sunt deja integrate în pregătirea Armatei Populare de Eliberare.
În schimb, modelul rusesc al unui război de epuizare reciprocă nu pare să îi intereseze pe strategii chinezi.
Privită în ansamblu, această cooperare dezvăluie natura unei relații mult mai complexe dintre Moscova și Beijing.
Rusia obține o formă de legitimare militară. Experiența acumulată în Ucraina, dobândită cu un cost uman și material enorm, capătă astfel valoare de export. În același timp, este greu de crezut că acest schimb de experiență nu este însoțit și de beneficii economice sau tehnologice oferite discret de partea chineză.
Pentru Beijing, câștigul este însă mult mai important.
China are acces la date reale despre un război modern fără să plătească prețul participării la el. Ucraina a devenit, fără voia sa, laboratorul în care sunt testate tehnologii, tactici și doctrine pe care alte armate le studiază cu atenție.
Este unul dintre acele aranjamente în care două puteri își extrag propriile avantaje din conflictul unui al treilea actor, fără ca vreuna dintre ele să recunoască deschis acest lucru.
Pentru România, aflată pe flancul estic al NATO și la numai câteva zeci de kilometri de zona în care dronele rusești continuă să lovească infrastructura ucraineană de pe Dunăre, această evoluție nu reprezintă un simplu exercițiu teoretic.
Lecțiile învățate pe frontul ucrainean – despre interceptarea dronelor care zboară la joasă altitudine, despre apărarea infrastructurii critice sau despre vulnerabilitatea navelor de suprafață în fața dronelor maritime – circulă astăzi spre Beijing la fel de repede cum ajung în capitalele occidentale. În unele privințe, poate chiar mai repede, pentru că nu trebuie să treacă prin mecanismele birocratice și prin procesele de consens specifice unei alianțe precum NATO.
Aici apare una dintre cele mai importante diferențe dintre cele două sisteme.
Un adversar care sintetizează rapid experiența de pe câmpul de luptă și o transformă în doctrină poate câștiga timp prețios. O alianță care dezbate aceleași lecții în comitete, grupuri de lucru și procese administrative riscă să le transforme în decizii operaționale mult prea târziu.
Concluzia nu este una alarmistă, ci una care ține de ritmul adaptării.
Fiecare zi în care statele de pe flancul estic al NATO tratează experiența războiului din Ucraina ca pe un dosar care trebuie analizat, și nu ca pe unul care trebuie transpus imediat în doctrină, în programele de înzestrare și în apărarea antidronă, reprezintă timp câștigat de cei care învață deja aceste lecții la Volgograd și le pregătesc pentru un posibil conflict în Indo-Pacific.
România nu poate influența viteza cu care Beijingul învață din experiența Rusiei. Poate însă controla propriul ritm de adaptare. Iar dintre toate variabilele discutate, aceasta este singura care depinde în întregime de deciziile luate la București.
Ironia este că Beijingul pare să învețe mai repede lecțiile războiului din Ucraina decât o face Bucureștiul. În timp ce armata chineză studiază organizarea unităților de drone, apărarea contra sistemelor fără pilot și adaptarea doctrinei militare, România încă vorbește despre programe, strategii și intenții. Politicienii români invocă frecvent apartenența la NATO ca garanție de securitate, dar uită că nicio alianță nu poate compensa lipsa propriei capacități de adaptare. Războiul de lângă granițele noastre produce zilnic lecții operaționale, însă prea multe dintre ele rămân în rapoarte și prezentări, în loc să ajungă în fabrici, în poligoane și în unitățile de luptă. În competiția pentru învățarea războiului viitor, timpul este o armă, iar România nu își permite să rămână spectator.
