Fiecare criză financiară majoră – fie că este vorba de criza asiatică din 1997-1998, criza creditelor subprime din 2007-2008 sau criza datoriilor suverane din zona euro de la începutul anilor 2010 – a reînviat criticile aduse celor trei principale agenții de rating, Moody’s, Standard and Poor’s și Fitch, denumite „Big Three”.
În ciuda reformelor inițiate după criza din 2008, structura pieței a evoluat foarte puțin. Cele trei agenții emit în continuare marea majoritate a ratingurilor utilizate de investitori și autoritățile de reglementare din întreaga lume, relatează The Conversation.
Persistența acestui oligopol rezultă din acumularea unor bariere care împiedică intrarea unor noi actori în sectorul ratingului financiar.
Reputația, activ strategic
Prima barieră ține de reputația agențiilor tradiționale: Moody’s, înființată în 1909, Fitch în 1913 și Standard and Poor’s (S&P), rezultată din fuziunea din 1941 dintre Standard Statistics și Poor’s Publishing. De aproape un secol, Moody’s, S&P și Fitch evaluează state și întreprinderi din întreaga lume, de-a lungul ciclurilor economice, acumulând experiență și influență fără egal.
Reglementarea
Integrarea treptată a ratingurilor în reglementări consolidează avantajul agențiilor consacrate.
Acest proces a început în Statele Unite. Încă din 1936, ratingurile erau utilizate pentru a reglementa investițiile în obligațiuni autorizate băncilor. La această primă utilizare în scopuri de reglementare s-a adăugat, în 1975, o recunoaștere oficială a agențiilor în sine.
Securities and Exchange Commission (SEC) acordă Moody’s, S&P și Fitch un statut recunoscut pentru anumite utilizări de natură reglementară. O nouă etapă este parcursă în 2004, când ratingurile își găsesc locul în standardele prudențiale internaționale.
Acordul de reglementare bancară Basel II prevede, în cadrul abordării standard, utilizarea ratingurilor pentru calcularea cerințelor de capital ale băncilor.
Un limbaj comun consolidat de efectele de rețea
Sistemele de rating ale „Big Three” au devenit repere comune pentru bănci, investitori, companii de asigurări și bănci centrale. Disting categoria „de investiții”, care indică o capacitate de rambursare considerată suficient de solidă, de categoria „speculativă”, care semnalează un risc mai ridicat de nerambursare.
În ceea ce privește ratingurile pe termen lung, prima categorie se întinde de la AAA la BBB− la S&P și Fitch, și de la Aaa la Baa3 la Moody’s; cea de-a doua categorie începe de la BB+ la primele două agenții și de la Ba1 la Moody’s.
În aprilie 2010, S&P a reclasificat datoria Greciei în categoria speculativă. În septembrie 2025, Fitch a retrogradat ratingul Franței de la AA− la A+, reflectând îngrijorările sale cu privire la finanțele publice și instabilitatea politică.
Această standardizare favorizează efectele de rețea. Cu cât investitorii utilizează mai mult ratingurile unei agenții, cu atât emitenții au mai mult interes să fie evaluați de aceasta; cu cât agenția evaluează mai mulți emitenți, cu atât oferă investitorilor o gamă mai largă de comparații.
