Reînarmarea Europei este finanțată din statul social, nu din creșterea economică.
La summitul NATO de la Haga aliații au convenit să majoreze cheltuielile legate de apărare la 5% din PIB până în 2035: 3,5% pentru capacitatea militară de bază și 1,5% pentru infrastructură.
Spre deosebire de instrumentul comun de împrumut SAFE al UE – o facilitate de 150 de miliarde de euro, adoptată în mai 2025, care permite statelor membre să împrumute colectiv pentru achiziții publice – cea mai mare parte a obiectivului de 5% trebuie să se regăsească în bugetele naționale
Sprijinul public la nivel european pentru cheltuieli mai mari pentru apărare a scăzut deja de la 74% în aprilie 2024 la 67% în septembrie 2025, potrivit Modern Diplomacy. Modul în care fiecare guvern reduce decalajul dintre angajament și realitatea bugetară reprezintă acum o poveste politică cu adevărat diferită în fiecare capitală.
Trei strategii
Germania a ales să plătească factura cinstit și vizibil, printr-o scutire de la frâna constituțională a datoriei pentru cheltuielile de apărare de peste 1% din PIB. Dar a menținut frâna în vigoare pentru tot restul, motiv pentru care reducerile compensatorii au afectat pensiile și asigurările de sănătate, în loc să fie uniformizate pe întregul buget.
Italia a ales strategia opusă: evitarea compromisului prin redefinirea cheltuielilor pentru apărare, incluzând proiecte precum Podul Strâmtorii Messina drept infrastructură militară, patrulele gărzii de coastă și chiar Guardia di Finanza.
Giorgia Meloni a promis că Roma „nu va deturna nici măcar un euro” de la prioritățile guvernamentale existente pentru a atinge obiectivul de 5% – o promisiune pe care propria sa poziție fiscală, cu o datorie publică deja alarmant de mare, o face aproape imposibil de respectat cu onestitate.
Spania și-a plafonat cheltuielile pentru apărare la aproape 2,1% din PIB și a protejat în mod explicit sănătatea și educația. Madridul oferă tuturor celorlalte guverne reticente o acoperire pentru a încetini propriile angajamente.
Două scenarii
- Toate cele trei strategii rezistă până în 2027. Reducerile de asistență socială ale Germaniei sunt implementate treptat conform legii, partidul de extremă-dreapta AfD se menține în jurul valorii de 25% fără a impune încă alegeri anticipate, iar coaliția lui Friedrich Merz absoarbe daunele în loc să se prăbușească complet. Italia continuă să-și extindă categoriile contabile către 5% pe hârtie, adăugând în același timp puțină capacitate reală. Spania rămâne plafonată la 2,1%, atrăgând critici periodice din partea NATO, care nu escaladează niciodată în consecințe reale.
- Coaliția lui Merz se destramă înainte de ciclul electoral din 2029, fie printr-o retragere a SPD din cauza unor noi reduceri de asistență socială, fie prin contestarea conducerii CDU din partea parlamentarilor aliniați Grupului 25(CDU/CSU). Simultan, o analiză a capacităților NATO expune ineficiența proiectelor militare ale Italiei, de tip Podul Messina, exact în momentul în care o situație de securitate reală testează reacția colectivă a alianței.
