Președintele francez Emmanuel Macron a aterizat miercuri, 21 octombrie, la Riad, într-o vizită neanunțată pe care Palatul Élysée a botezat-o, cu o sobrietate aproape liturgică, vizită de „solidaritate”. Macron devine astfel primul lider occidental care calcă pe pământ saudit de când houthii din Yemen, susținuți de Iran, și-au intensificat luna aceasta atacurile asupra regatului. Gestul a transmis un semnal puternic unui aliat bogat în petrol, aflat sub bombardamente aproape zilnice. Și, deopotrivă, unui electorat francez care, cu câteva zile înainte, ieșise în stradă din cauza prețului la pompă.
Escala saudită a încheiat un turneu în Golf al cărui obiectiv declarat nu a fost nici marea strategie, nici echilibrul regional, ci un lucru mult mai prozaic: motorina. După un week-end de proteste violente împotriva scumpirii vieții, Macron a plecat să asigure Franței volume suplimentare de petrol și diesel. Criticat acasă pentru că a părăsit țara în plină criză, președintele a răspuns că „își face treaba” ca să „detensioneze” problema carburanților. „Nu trebuie să existe niciun semn de febrilitate”, a spus el. „Îmi îndeplinesc rolul. Sunt la postul meu.”
Ce s-a convenit la Riad
Potrivit Élysée-ului, Macron s-a întâlnit cu prințul moștenitor Mohammed bin Salman, conducătorul de facto al regatului. Cei doi au convenit ca Arabia Saudită să livreze Franței motorină suplimentară „pentru atâtea luni câte vor fi necesare” și să se consulte asupra unei cooperări extinse în domeniul securității, precum și asupra unor proiecte de infrastructură menite să ocolească Strâmtoarea Ormuz, blocată de Iran. Președinția franceză anunțase că vizita urma să „demonstreze solidaritatea Franței cu regatul în fața atacurilor comise de houthi împotriva teritoriului său”.
În ultimele săptămâni, atacurile houthi au atins o amploare fără precedent, obligând Riadul să închidă principalul aeroport și să amâne o mare conferință de investiții. O blocadă maritimă proclamată de houthi amenință, la rândul ei, exporturile de țiței ale regatului. Pe parcursul turneului, Macron a obținut 200.000 de tone suplimentare de motorină pe lună de la Emiratele Arabe Unite și Bahrain, precum și două terawați-oră de gaz natural lichefiat lunar din partea Qatarului. La Kuweit, prima escală, discuțiile au vizat stocuri de kerosen și motorină prepoziționate în Oman, în proximitatea Hormuz, destinate teritoriilor franceze de peste mări, Reunion și Mayotte.
Vizita de la Riad arată cât de mult s-a schimbat rolul Franței în Golf. În noiembrie 2017, Macron venea tot pe neanunțate la Riad, tot din Emirate, ca mediator între Arabia Saudită și Iran. În 2026 vine ca un client care cere motorină și ca un partener care și-a trimis deja militarii să păzească un terminal petrolier. Promisiunea saudită de diesel „pentru atâtea luni cât va fi necesar” rămâne un angajament politic, nu un contract de livrare, și valorează doar atât cât rezistă Yanbu sub loviturile houthilor. Cu Strâmtoarea Hormuz închisă la est și Marea Roșie hărțuită la vest, terminalul a devenit ultimul robinet al regatului, iar ultimele robinete sunt, prin definiție, ținte. Pentru Europa, și în special pentru România, lecția este că securitatea energetică ține astăzi de apărare: următoarea criză se poate da nu la frontieră, ci la benzinărie.
Yanbu: ultimul robinet al Arabiei
Componenta militară a vizitei este cea mai grăitoare. Chiar în dimineața zilei de miercuri, de la Doha, Macron a confirmat că Franța are „de opt zile personal și capabilități desfășurate” la Yanbu, terminalul petrolier saudit de la Marea Roșie, cu un „rol defensiv”, insistând totodată că este important ca „discuțiile să fie reluate” cu houthii. Cel mai mare exportator de țiței din lume s-a sprijinit pe Yanbu de când Iranul a blocat Ormuzul, la începutul războiului din Orientul Mijlociu. Cu o lună în urmă, într-un interviu televizat, Macron anunțase trimiterea de „mijloace militare”. Marți, guvernul britanic a anunțat la rândul său desfășurarea de avioane de vânătoare pentru apărarea regatului.
Cronologia escaladei este simplă și brutală. În iulie, armistițiul din Yemen, în vigoare din 2022, s-a prăbușit după ce houthii au permis aterizarea la Sanaa a unui avion iranian, sfidând controlul saudit asupra spațiului aerian yemenit. A urmat proclamarea blocadei maritime împotriva Arabiei Saudite, loviturile asupra navelor, teritoriului și instalațiilor petroliere ale regatului, apoi ofensiva din septembrie, prin care houthii au cucerit teritorii guvernamentale de pe litoralul Mării Roșii. Aviația saudită lovește frecvent gruparea, în sprijinul forțelor proguvernamentale. Rezultatul geografic este o menghină: la est, Ormuzul închis de Teheran; la vest, Bab al-Mandeb și Marea Roșie hărțuite de aliații săi. Yanbu a devenit, prin eliminare, plămânul de rezervă al pieței mondiale de petrol, iar plămânii de rezervă sunt, prin definiție, ținte.
Un déjà-vu din 2017
Ironia istorică nu poate fi ocolită. În noiembrie 2017, la începutul primului mandat, același Macron a făcut tot o vizită surpriză la Riad, venind tot din Emirate, pentru o întâlnire grăbită cu același Mohammed bin Salman. Tema era tot o rachetă lansată de houthi asupra capitalei saudite, iar fundalul era tensiunea saudito-iraniană, complicată atunci de demisia, anunțată de la Riad, a premierului libanez Saad Hariri. Diferența dintre cele două vizite măsoară însă alunecarea epocii. În 2017, Macron venea ca mediator care voia să salveze acordul nuclear cu Iranul și să ceară deschiderea porturilor yemenite pentru ajutor umanitar. În 2026, vine ca un client care cere carburant și ca un partener care și-a trimis deja militarii să păzească un terminal petrolier. Vocabularul medierii s-a păstrat, dar substanța s-a mutat de la diplomația principiilor la diplomația cisternelor.
Politica internă, externalizată în Golf
Turneul trebuie citit mai întâi prin lentila Parisului. Protestele din week-end, soldate cu peste 2.500 de arestări, au pornit de la nemulțumiri școlare și s-au transformat într-o revoltă difuză împotriva costului vieții, cu jafuri, incendieri și ciocniri cu poliția. Ecoul mișcării „vestelor galbene” din 2018, care începuse tot de la taxele pe carburanți, este evident și deloc liniștitor pentru un președinte aflat la capătul unui al doilea mandat haotic. În discursul său televizat de duminică, Macron a legat explicit prețurile de conflictul din Golful Persic, un conflict la care, a subliniat el, Franța nu a participat. Formula este juridic corectă și strategic fragilă: un stat care nu participă la un război, dar ține trupe la terminalul petrolier al unuia dintre beligeranții indirecți, a intrat deja, fie și pe ușa din spate, în aritmetica acelui război.
Ținta reală a turneului nu era, prin urmare, prețul barilului, ci percepția publică asupra lui. Experții sunt sceptici în privința efectelor imediate. Francis Perrin, de la Institutul de Relații Internaționale și Strategice (IRIS) din Paris, nu se aștepta ca vizita să coboare prețurile la pompă, observând că exportatorii greu pot face angajamente ferme cât timp regiunea arde. Grupul celor Șapte (G7), aflat anul acesta sub președinție franceză, a convenit deja la începutul lui octombrie eliberarea coordonată, prin Agenția Internațională a Energiei (AIE), a 100 de milioane de barili din rezervele strategice, pe parcursul a patru luni. Promisiunea saudită de motorină „atâtea luni câte vor fi necesare” are aceeași natură: un angajament politic, nu un contract de livrare, garantat doar atât cât rezistă Yanbu.
Prezența în delegație a directorilor TotalEnergies și Engie arată că Franța practică o formă de mercantilism de criză: statul negociază volume, companiile le transportă, armata păzește terminalul. Este o formulă gaullistă prin genealogie, o politică energetică exercitată ca atribut al suveranității, nu ca simplă funcție a pieței. Rămâne de văzut cât de suverană poate fi o aprovizionare care depinde de bunăvoința unui prinț moștenitor și de rata de interceptare a unor baterii antiaeriene aflate la patru mii de kilometri de Paris.
Europa care încă nu are o politică a motorinei
Turneul lui Macron scoate la iveală și o absență: cea a Uniunii Europene (UE) ca actor colectiv. După 2023, Europa și-a reorientat importurile de motorină dinspre Rusia spre Orientul Mijlociu, înlocuind o dependență periculoasă cu o alta, considerată mai sigură doar pentru că era mai îndepărtată. Războiul a demonstrat că distanța nu înseamnă securitate. Fiecare stat membru negociază acum pe cont propriu, cu instrumentele de care dispune: Franța cu portavioanele, legăturile din Golf și industria de armament, alții cu mult mai puțin. Bruxellesul pare un spectator al unei curse în care capitalele cumpără, fiecare pentru sine, liniște socială în rate lunare de diesel.
Concluzie: lecția pentru flancul estic
Pentru România, episodul de la Riad nu este o știre exotică. Este o oglindă. Țara depinde de importuri pentru aproximativ trei sferturi din țițeiul procesat, iar cea mai mare parte vine din Kazahstan prin conducta Consorțiului Conductei Caspice (CPC), cu terminal la Novorossiisk, în Rusia. Este o rută derusificată ca proprietate, dar nu și ca geografie. Dacă Franța, putere nucleară cu proiecție globală, a fost nevoită să-și trimită președintele în Golf și militarii la Yanbu pentru a domoli strada, un stat de pe flancul estic al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) trebuie să-și pună întrebarea simplă: cine ar pleca pentru noi și ce ar putea aduce înapoi?
Lecția este că securitatea energetică nu mai este un capitol al politicii economice, ci unul al apărării. Terminalele, rafinăriile, rezervele strategice și rutele maritime ale Mării Negre trebuie tratate ca infrastructură militară critică, apărate, redundante și integrate în planificarea aliată. Altfel, următoarea criză nu va fi la frontieră, ci la benzinărie. Iar la benzinărie, cum tocmai a aflat Parisul, se pierde la fel de repede legitimitatea unui guvern ca pe un câmp de luptă.
