Există discursuri care anunță o politică și discursuri care anunță o campanie electorală. Cel rostit de Benjamin Netanyahu miercuri, 22 octombrie, la ceremonia de absolvire a cursului de ofițeri de la baza Bahad 1, lângă Mitzpe Ramon, în deșertul Negev, aparține ambelor categorii deodată, ceea ce îl face cu atât mai greu de citit.
Prim-ministrul israelian a declarat că există o singură cale de a elimina definitiv amenințarea iraniană – răsturnarea regimului de la Teheran – și că aceasta este directiva sa către Forțele de Apărare ale Israelului (Israel Defense Forces, IDF), către Mossad (serviciul de informații externe, al cărui nume ebraic înseamnă pur și simplu „Institutul”) și către celelalte structuri de securitate. Liderul suprem Mojtaba Khamenei, a spus Netanyahu, a ales să calce pe urmele tatălui său și să încerce din nou să dezvolte „bombele morții”; cât timp regimul rămâne în picioare, Israelul se confruntă cu o amenințare existențială. Ca să nu existe dubii asupra partenerului, a adăugat că Donald Trump i-ar fi spus că Statele Unite sunt „gata să termine treaba” și că o vor face numai împreună cu Israelul.
De la speranță la directivă
Noutatea nu stă în ostilitate, ci în formulare. De-a lungul războiului declanșat la 28 februarie prin „Operation Epic Fury” – loviturile care l-au ucis pe ayatollahul Ali Khamenei și o parte din vârful ierarhiei iraniene – Netanyahu susținuse că schimbarea regimului trebuie să vină din partea iranienilor înșiși. Presa israeliană notează că discursul de la Bahad 1 este cea mai explicită instrucțiune publică dată vreodată aparatului de securitate în acest sens. Retorica a fost completată de ministrul apărării, Israel Katz, care a avertizat că, dacă Iranul atacă Israelul, „Iranul va arde” și a acuzat Teheranul și aliații săi că încearcă să submineze alegerile israeliene. Semnificativ pentru granița fragilă dintre stat și partid, procurorul general a interzis transmisia în direct a ceremoniei, invocând riscul de propagandă electorală.
Ironia pe care The Washington Post o subliniază cu discreție este că „treaba neterminată” poartă semnătura celor doi oameni care o invocă. Războiul conceput ca decapitare rapidă s-a transformat într-un conflict costisitor, profund nepopular și fără orizont, în care regimul iranian, departe de a se prăbuși, și-a consolidat în ultimele luni controlul asupra puterii. Experții militari citați de cotidianul american consideră puțin probabil ca loviturile aeriene să rupă singure acest control, iar Trump nu a dat semne că ar fi dispus să ordone o invazie terestră cu pierderi americane mari. Rămâne, așadar, o ambiție maximalistă servită cu mijloace limitate – formula clasică a războaielor care se prelungesc.
Două alegeri, un singur război
Calendarul explică mai mult decât doctrina. Israelul votează marți, 27 octombrie, într-un scrutin transformat în referendum asupra lui Netanyahu: responsabilitatea pentru eșecul de securitate din 7 octombrie 2023, creditul pentru campaniile din Gaza, Liban, Siria și Iran. Statele Unite votează la 3 noiembrie, în alegerile pentru Congres. Sondajele israeliene recente indică un avans al partidului Yashar, condus de fostul șef al Statului Major General Gadi Eisenkot – 23 de mandate față de 19 pentru Likud într-un sondaj Walla publicat după retragerea lui Benny Gantz din cursă –, fără ca vreunul dintre blocuri să atingă pragul de 61 de mandate din cele 120 ale Knessetului. Un sondaj Maariv arăta că 48% dintre israelieni îl consideră pe Eisenkot mai potrivit pentru funcția de premier, față de 41% pentru Netanyahu. În această aritmetică, argumentul final al premierului este simplu: numai el poate gestiona amenințarea iraniană cu Trump alături.
Trump i-a acordat duminică sprijinul public, dar relația dintre cei doi a fost, pe toată durata războiului, pe muchie de cuțit. Financial Times a relatat, cu o zi înaintea discursului, că armata israeliană pregătise pentru weekendul de 10 octombrie o operațiune de mai multe zile, mai intensă decât ofensiva comună din februarie, vizând instalații nucleare, ținte ale regimului și infrastructură civilă precum centralele electrice, și că operațiunea a fost anulată după opoziția lui Trump, care nu voia o escaladare înaintea alegerilor pentru Congres. Netanyahu a calificat relatarea drept falsă și tendențioasă. Presa israeliană adaugă un detaliu revelator: șeful Statului Major, Eyal Zamir, i-ar fi avertizat pe omologii americani că un atac ar putea duce chiar la amânarea votului israelian, întrucât se anticipează o ripostă iraniană masivă cu rachete. Discursul de la Bahad 1 apare astfel ca o compensație retorică pentru o lovitură care nu a avut loc.
Washingtonul: „nu înainte de alegeri”
Poziția oficială americană a fost repetată fără ambiguitate de purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Anna Kelly: Statele Unite nu vor ataca Iranul în niciun moment înaintea alegerilor intermediare, blocada rămâne în vigoare deplină, iar Iranul s-ar afla într-o situație proastă atât economic, cât și militar. Formularea lasă deschis, prin omisiune, tot ce urmează după 3 noiembrie. Potrivit The New York Times, planificatori americani și israelieni au elaborat variante pentru o campanie scurtă și intensă, de circa trei zile, după alegeri, pe care Trump nu le-a aprobat încă; președintele a respins în ultimele luni, după aceeași sursă, cinci propuneri de operațiuni majore împotriva Iranului sau a houthiilor. Washingtonul a marcat totodată o sută de zile de la reinstituirea blocadei maritime asupra Strâmtorii Hormuz.
Mișcările de forțe spun aceeași poveste a flexibilității rezervate. The Washington Post descrie pregătirile pentru deplasarea în regiune, în noiembrie, a până la trei portavioane – USS George Washington și USS George H.W. Bush, deja prezente, la care s-ar putea adăuga USS Theodore Roosevelt, plecat luna trecută din San Diego și angajat în prezent într-un exercițiu cu forțele japoneze în Pacific. Grupurile de luptă combinate ar însuma aproape 20.000 de militari și până la 150 de avioane de vânătoare, peste cei circa 50.000 de militari americani deja desfășurați în Orientul Mijlociu, plus patru distrugătoare în Mediterana dedicate apărării antiaeriene a Israelului. Întâlnirea lui Netanyahu cu secretarul american al apărării, Pete Hegseth, la baza aeriană Ovda, recunoscută inițial cu reticență de Pentagon, a fost prezentată de Hegseth drept rutină. Puțini o vor citi astfel la Teheran.
Limitele puterii aeriene și economia blocadei
Dincolo de declarații, rămâne întrebarea operațională pe care nici Netanyahu, nici Trump nu au tranșat-o: ce anume poate obține o nouă campanie aeriană acolo unde cea din februarie nu a reușit? Trump a vorbit recent despre o posibilă lovitură asupra complexului nuclear subteran cunoscut drept „Pickaxe Mountain”, săpat adânc în munte tocmai pentru a supraviețui bombardamentelor. Chiar și o lovitură reușită asupra unor asemenea instalații ar întârzia programul, nu ar desființa cunoașterea tehnică și nici voința politică ce îl susțin. Iar răsturnarea unui regim cere, istoric, fie o invazie terestră, fie o fractură internă a aparatului de securitate – nicio campanie aeriană din ultimul secol nu a produs singură un asemenea rezultat. Retorica schimbării de regim promite, așadar, un obiectiv pe care instrumentele disponibile nu îl pot garanta.
Washingtonul mizează, în schimb, pe asfixierea economică. Casa Albă susține că petrolul curge în volume record prin Strâmtoarea Hormuz, în vreme ce Iranul nu mai are exporturi sau importuri pe mare, cu excepția ajutorului umanitar permis de forțele americane. Oficiali americani au argumentat că o campanie intensă, dar limitată, după alegeri ar grăbi prăbușirea economică și ar face Teheranul mai dispus la negociere; Trump însuși a prezis că războiul se va încheia imediat după alegeri. Teheranul răspunde cu propria escaladare verbală: Corpul Gardienilor Revoluției Islamice amenință bazele americane dacă navele comerciale continuă să tranziteze strâmtoarea, iar Trump acuză Iranul că fabrică atacuri inexistente asupra navelor pentru a urca prețul petrolului. Între timp, Departamentul de Stat american menține regimul de operațiuni restrânse în ambasadele din regiune, iar unele contingente americane își reduc prezența în posturile cele mai expuse. Este tabloul unui război care nu se oprește, ci doar își schimbă ritmul în funcție de urne.
Teheranul, mediatorii și riscul neînțelegerii
Ministrul iranian de externe, Abbas Araghchi, a răspuns într-un text publicat în Financial Times: Iranul nu are încredere în administrația Trump, dar este dispus să mai acorde o șansă diplomației; dacă Washingtonul alege din nou forța, rezultatul va fi un eșec strategic și mai mare. Între timp, Pakistanul și Qatarul încearcă să reconstruiască un canal de negociere – șeful armatei pakistaneze, Asim Munir, a fost marți la Teheran. Pericolul real nu este neapărat o decizie deliberată de escaladare, ci o eroare de lectură: dacă Washingtonul nu corectează caracterizarea făcută de Netanyahu, distincția dintre o campanie limitată menită să împiedice bomba și un război declarat pentru schimbarea regimului se estompează în ochii Teheranului, indiferent de intențiile americane. Un regim convins că luptă pentru supraviețuire nu negociază la marjă; el calculează pragul nuclear.
Ce înseamnă pentru România
Pentru București, episodul conține mai întâi o lecție de comunicare strategică. Când un aliat transformă un obiectiv de război într-un argument de campanie, iar partenerul său principal îl corectează doar prin scurgeri de presă, adversarul primește semnale contradictorii și își construiește propriul scenariu al celui mai rău caz. Flancul estic cunoaște bine acest mecanism: ambiguitatea calculată poate descuraja, dar ambiguitatea necoordonată provoacă. Pentru România, interesul este ca deciziile de la Washington să rămână previzibile și ancorate în strategie, nu în sondaje – iar diplomația românească are tot interesul să spună acest lucru, discret, în capitalele aliate.
Urmează două lecții mai incomode. Prima privește resursele: fiecare portavion, fiecare baterie antiaeriană și fiecare stoc de interceptori trimis în Golf este o capacitate care lipsește din alte teatre, într-un moment în care consumul de muniții al războiului cu Iranul a golit deja depozite americane greu de reconstituit, iar prezența rotațională americană pe flancul estic a fost redusă încă din toamna lui 2025. A doua privește calendarul: deciziile de război ale principalului garant al securității României sunt dictate, la vedere, de ciclul electoral intern american și de cel al unui aliat regional. Pentru un stat care găzduiește la Deveselu componenta terestră a scutului antirachetă și la Mihail Kogălniceanu una dintre cele mai importante baze aliate din regiunea Mării Negre, aceasta nu este o observație academică. Rusia rămâne beneficiarul tăcut al oricărei prelungiri: prețuri ridicate la petrol, atenție americană deturnată spre sud, muniții consumate departe de Ucraina. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) se sprijină pe credibilitatea angajamentelor americane; războiul din Golf arată că această credibilitate are, pe lângă o dimensiune militară, și una calendaristică. Netanyahu vorbește despre o treabă neterminată. Pe flancul estic, lista lucrurilor neterminate este cel puțin la fel de lungă.
