Duminică, 18 octombrie, președinția egipteană a anunțat că Egiptul este pregătit să ofere Arabiei Saudite toate formele de sprijin necesare și posibile pentru apărarea securității, resurselor, integrității teritoriale și locurilor sfinte ale islamului. Mesajul a venit după o reuniune a Consiliului Național de Apărare, condusă de Abdel Fattah al-Sisi, la care au participat președintele parlamentului, premierul și șeful armatei.
În paralel, Sisi a cerut convocarea de urgență a legislativului pentru a autoriza folosirea forțelor armate egiptene, unele dintre cele mai mari din lumea arabă, în apărarea regatului, dacă Riadul va solicita acest lucru. Votul, anunțat inițial pentru duminică, a fost amânat pentru luni, potrivit unor parlamentari citați de Reuters. Cu o zi înainte, Sisi spusese într-un discurs că Egiptul va acționa în conformitate cu orientările regelui Salman și ale prințului moștenitor Mohammed bin Salman. Acesta îl vizitase la Cairo pe 15 septembrie, imediat după reaprinderea războiului din Yemen.
Formularea spune mai mult decât pare la prima lectură. Egiptul nu a declarat război și nu a anunțat trimiterea trupelor. A făcut însă o ofertă care poate deveni angajament militar în momentul în care conducerea saudită o va cere. Cairo își pregătește din timp aprobările constituționale și face acest lucru public, printr-o mobilizare instituțională atent pusă în scenă. Mesajul trebuie să ajungă la Riad, la Teheran și, în aceeași măsură, la Washington: Egiptul vrea să fie luat în calcul.
Un regat lovit dinspre sud
Anunțul vine pe fondul unei escaladări fără precedent a conflictului dintre Arabia Saudită și houthi. Mișcarea yemenită aliniată Iranului și-a intensificat atacurile asupra regatului încă din iulie, punând capăt unui armistițiu care durase câțiva ani. A declarat o blocadă maritimă și a preluat controlul întregului litoral yemenit al Mării Roșii, cu obiectivul declarat de a sufoca exporturile de petrol ale celui mai mare exportator mondial.
În ultimele zile, houthii au lovit aeroportul internațional din Riad și instalații ale companiei Saudi Aramco. Atacurile au însoțit reluarea luptelor cu forțele guvernului yemenit recunoscut internațional, susținute de saudiți. La sfârșitul lui septembrie, autoritățile saudite emiseseră deja alerte de urgență pentru Mecca, Jeddah și Yanbu. Marele Muftiu al regatului le cerea militarilor să fie pregătiți să-și facă datoria, într-un limbaj care amintea mai mult de mobilizarea pentru un război sfânt decât de comunicarea obișnuită a unei operațiuni de securitate.
Oferta Egiptului se adaugă unei reacții regionale începute mai devreme. Pe 7 august, Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul semnaseră Acordul de Apărare Comună de la Mecca. Construit după formula articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic, acesta prevede că un atac împotriva uneia dintre părți este considerat un atac împotriva tuturor. Pakistanul avea deja un acord bilateral de apărare reciprocă cu regatul, semnat în septembrie 2025.
Până acum, confruntarea cu realitatea a arătat limitele noului pact. Șefii de stat major s-au reunit de urgență la Riad pe 25 septembrie, dar nici Ankara, nici Islamabadul nu au ripostat împotriva houthilor. Ministrul pakistanez de externe, Ishaq Dar, a recunoscut că acordul ar putea avea nevoie de până la un an pentru a deveni pe deplin operațional.
Pentru un stat aflat sub atac, un an este o eternitate. Un tratat de apărare colectivă care încă își caută procedurile în mijlocul unui război oferă, deocamdată, mai multă solidaritate pe hârtie decât protecție pe teren. Tocmai aici încearcă să intre Egiptul. Nu face parte din pactul de la Mecca, dar vrea să apară drept aliatul care poate răspunde atunci când ceilalți încă discută cum ar trebui să o facă.
Yemenul, rana pe care armata egipteană nu a uitat-o
Pentru Cairo, Yemenul este un nume încărcat de amintiri grele. Între 1962 și 1967, Egiptul lui Gamal Abdel Nasser a purtat acolo un război de expediție împotriva regaliștilor sprijiniți de Arabia Saudită. La apogeul intervenției, aproximativ 70.000 de militari egipteni se aflau în teatrul de operații.
Campania a rămas în memoria militară drept „Vietnamul lui Nasser”. A consumat oameni, resurse și capacitate de luptă, slăbind armata înaintea dezastrului suferit în iunie 1967 în fața Israelului. Șase decenii mai târziu, Egiptul se declară pregătit să intervină din nou în același spațiu, de această dată alături de dinastia saudită împotriva căreia luptase atunci. Istoria a schimbat taberele, fără să facă terenul mai ușor.
Nici experiența mai recentă nu încurajează entuziasmul. În 2015, Egiptul s-a alăturat coaliției conduse de Arabia Saudită împotriva houthilor, dar și-a păstrat un rol de luptă limitat, concentrat în principal asupra operațiunilor navale. Prudența a fost deliberată. Cairo nu voia să trimită forțe terestre într-un război care îi consumase cândva o generație de ofițeri.
Munții Yemenului nu s-au schimbat între timp. Nici dificultatea de a învinge o mișcare înrădăcinată în acel teritoriu. Ceea ce s-a schimbat este situația Egiptului și, mai ales, dependența sa de sprijinul financiar al monarhiilor din Golf.
Datoria față de Riad și banii pierduți la Suez
Relația dintre Egipt și Arabia Saudită are o componentă financiară pe care declarațiile despre fraternitatea arabă nu o pot ascunde. Cele două țări împart interese strategice, dar puterea lor de negociere este inegală: Cairo are nevoie de bani, iar Riadul dispune de ei.
După înlăturarea de către armată a președintelui islamist Mohamed Morsi, în 2013, Arabia Saudită și celelalte monarhii petroliere ale Golfului au trimis miliarde de dolari în economia egipteană. Ajutoarele, depozitele la banca centrală și investițiile au ajutat regimul Sisi să treacă prin crize care i-ar fi putut zdruncina serios stabilitatea.
Această susținere creează obligații, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna scrise într-un tratat. Un refuz adresat astăzi Riadului ar avea un cost politic și ar putea aduce consecințe financiare pe care Cairo cu greu și le-ar permite.
Egiptul are însă și un motiv propriu, imediat, să privească spre Yemen. Blocada houthilor la Bab al-Mandeb lovește în traficul prin Canalul Suez, una dintre principalele surse de valută ale țării. Veniturile canalului au fost deja serios afectate de atacurile din Marea Roșie începute în 2023, care au împins numeroși operatori să aleagă rute mai lungi și mai scumpe.
Pentru Cairo, ceea ce se întâmplă în sudul Mării Roșii ajunge repede în bugetul statului. Yemenul se află la capătul sudic al unei artere economice de care Egiptul depinde. Din această perspectivă, apărarea Arabiei Saudite și protejarea propriilor venituri se întâlnesc în același calcul strategic.
Există totuși limite clare. Armata egipteană este numeroasă, dar conducerea sa trebuie să urmărească simultan mai multe focare de risc: frontiera cu Gaza și Sinaiul, războiul civil din Sudan, instabilitatea din Libia și disputa cu Etiopia privind Marele Baraj al Renașterii. Fiecare poate cere resurse și atenție într-un moment dificil.
O intervenție terestră de mari proporții în Yemen ar deschide încă un front, cu un cost greu de anticipat. Sisi și generalii săi au suficiente motive să evite un asemenea pariu. În aceste condiții, este mai probabil ca sprijinul egiptean să însemne apărare antiaeriană, patrule navale în Marea Roșie, schimb de informații și, eventual, contingente reduse pentru protejarea teritoriului saudit. O ofensivă în munții yemeniți rămâne un scenariu mult mai riscant, care nu poate fi dedus doar din declarația de disponibilitate a președinției.
Aliații se adună în jurul Riadului. Cine va lupta?
Dincolo de forma concretă a ajutorului egiptean, episodul arată o schimbare mai amplă. În jurul Arabiei Saudite se construiește o rețea de securitate prin acorduri bilaterale și multilaterale. În această construcție apar Pakistanul, putere nucleară, Turcia, membră NATO, și acum Egiptul, cea mai populată țară arabă.
Se conturează astfel o arhitectură de securitate sunnită care încearcă să ofere Riadului mai multe opțiuni. Garanția americană rămâne esențială, dar saudiții caută sprijin suplimentar tocmai într-un moment în care hotărârea Washingtonului pare nesigură.
În septembrie, Mohammed bin Salman i-a cerut personal lui Donald Trump să lovească pozițiile houthilor. Președintele american a ordonat pregătiri, apoi a revenit asupra deciziei. Pentru conducerea saudită, un asemenea episod lasă o întrebare imposibil de ocolit: pe cine te poți baza în momentul în care atacurile continuă, iar aliatul principal își reconsideră intervenția?
Răspunsul Riadului este să adune mai multe angajamente de sprijin. Problema va apărea atunci când promisiunile vor trebui transformate în ordine militare. Fiecare dintre aceste state are propriile interese, propriile vulnerabilități și propriul prag până la care este dispus să meargă pentru apărarea regatului.
Iranul a încercat, la rândul său, să se distanțeze de avansul rapid al houthilor. Atitudinea sugerează că Teheranul, angajat în propriul conflict cu Statele Unite, nu dorește ca Yemenul să ofere motivul unei coalizări arabe împotriva sa.
Aici apare paradoxul. Prin presiunea exercitată asupra Arabiei Saudite, ofensiva houthilor poate grăbi tocmai apropierea militară pe care diplomația iraniană a încercat ani de zile să o împiedice. State cu interese diferite găsesc un motiv comun pentru a-și coordona apărarea și pentru a căuta o autonomie strategică mai mare.
Rămâne de văzut câtă coerență va avea această construcție. Deocamdată, există acorduri, reuniuni și declarații ferme. Capacitatea lor de a produce o reacție militară comună este încă de demonstrat.
Lecția pentru România: apărarea se pregătește înainte să înceapă atacul
Pentru România, ceea ce se întâmplă în jurul Arabiei Saudite merită urmărit dincolo de distanța geografică. Pactul de la Mecca și oferta Egiptului arată cât de repede caută statele formule regionale de protecție atunci când puterea pe care se sprijină ezită.
Valoarea unei alianțe devine vizibilă în timpul necesar pentru a aduce apărarea acolo unde este nevoie de ea. Cine ia decizia? Ce forțe sunt disponibile? Unde se află? Cât durează deplasarea lor? Pot lupta împreună? Un tratat nu rezolvă de la sine aceste întrebări.
O clauză de apărare colectivă care are nevoie de un an pentru a putea fi aplicată își pierde o mare parte din puterea de descurajare în fața unui adversar care atacă astăzi. La fel, o ofertă condiționată de o solicitare formală rămâne un instrument diplomatic până când este urmată de măsuri concrete.
Comparația nu pune semnul egal între pactul de la Mecca și NATO, ale căror structuri și experiență sunt diferite. Ea scoate însă în evidență o cerință valabilă pentru orice sistem de apărare colectivă. Pe flancul estic, credibilitatea depinde de planuri exersate, forțe prepoziționate, logistică funcțională și mecanisme rapide de decizie. Declarațiile solemne au greutate atunci când în spatele lor se află capacitatea de a acționa la timp.
România are și un interes economic direct. Blocada de la Bab al-Mandeb și presiunea asupra Canalului Suez afectează rutele comerciale și energetice ale Europei. Consecințele pot ajunge la aprovizionarea cu motorină, la costul transportului și la fluxurile de mărfuri către porturile Mării Negre.
În timp ce statele Orientului Mijlociu își construiesc propriile coaliții, Europa trebuie să țină seama de faptul că protejarea coridoarelor maritime cere o implicare continuă și resurse concrete. Prezența flotei americane nu poate fi tratată drept o garanție automată că fiecare rută va rămâne deschisă, indiferent de amploarea crizei.
Pentru București, acest lucru înseamnă susținerea implicării europene în securitatea maritimă din Marea Roșie și consolidarea propriei reziliențe energetice. Rutele alternative, sursele diversificate și capacitatea de a absorbi o întrerupere a aprovizionării fac parte din aceeași pregătire.
Când Cairo pregătește aprobările pentru folosirea armatei, iar Riadul își caută aliați dispuși să intervină, miza depășește Yemenul. Dacă Marea Roșie se închide comerțului, nota de plată ajunge și la Constanța.
