Diagnosticul formulat de Mark Leonard în Project Syndicate merită privit cu atenție. El spune că Europa trăiește astăzi un fenomen pe care îl numește Vestalgie – o nostalgie a elitelor pentru relația transatlantică de altădată, oglinda inversă a Ostalgiei est-germane. Summitul NATO de la Ankara pare să confirme această idee. Dincolo de fotografia de familie și comunicatul optimist, reuniunea a arătat mai degrabă o alianță care încearcă să mascheze o ruptură devenită tot mai greu de ascuns.
Cu puțin timp înaintea summitului, CSIS avertiza că relația transatlantică s-a apropiat de mai multe ori de un punct critic în cursul lui 2026. Episodul cel mai tensionat a fost amenințarea administrației americane privind anexarea Groenlandei. După cum observa Countercurrents, doar Danemarca a ales să protesteze public, în timp ce majoritatea aliaților au preferat tăcerea. Exact această atitudine este descrisă de Leonard drept o formă de „autoumilire”: liderii europeni evită confruntarea de teamă să nu piardă o relație care, în realitate, s-a schimbat deja.
Există însă și motive mult mai concrete pentru această schimbare. Războiul cu Iranul a consumat o parte importantă din stocurile americane de interceptoare antiaeriene și muniție de precizie. Potrivit analizelor CSIS, Pentagonul va prioritiza ani la rând refacerea propriilor rezerve înaintea livrărilor către aliați. Cu alte cuvinte, indiferent cât de cordial a fost climatul de la Ankara sau cât de favorabil s-a declarat Donald Trump față de Volodimir Zelenski, capacitatea reală a Statelor Unite de a susține militar Europa s-a redus în mod obiectiv.
În același timp, presa occidentală observă retragerea treptată a unor capabilități americane din Europa – avioane de luptă, bombardiere strategice și nave de război – precum și conturarea unei noi împărțiri a responsabilităților. Europa și Canada sunt chemate să își asume apărarea convențională a continentului, în timp ce Washingtonul își rezervă rolul de garant al descurajării nucleare. Este, în fond, expresia aceleiași realități pe care Leonard o descrie prin metafora Vestalgiei: Europa a devenit dependentă de o umbrelă de securitate care începe să se retragă, fără să existe încă un înlocuitor credibil.
La Ankara s-a văzut și o altă transformare. Negocierile bilaterale au semănat mai degrabă cu un schimb de favoruri decât cu funcționarea unei alianțe bazate pe reguli. Ridicarea sancțiunilor CAATSA (Countering America’s Adversaries Through Sanctions Act /Legea privind Contracararea Adversarilor Americii prin Sancțiuni) impuse Turciei a fost percepută ca o recompensă pentru cooperarea lui Recep Tayyip Erdoğan. Același tipar apare și în alte decizii recente ale administrației Trump: criticile adresate cancelarului Friedrich Merz au fost urmate de anunțul reducerii prezenței militare americane în Germania, în timp ce aprecierile pentru Karol Nawrocki au coincis cu întărirea dispozitivului american din Polonia. Logica pare să fie tot mai puțin instituțională și tot mai mult una personală.
În acest context, liderii europeni nu au reușit să ofere alternativa despre care se vorbește de ani de zile: o autonomie strategică autentică. Așa cum subliniază și Friends of Europe (Friends of Europe, think tank independent cu sediul la Bruxelles, înființat în 1999 și unul dintre cele mai influente centre de analiză europeană), aceasta nu înseamnă doar creșterea bugetelor pentru apărare, ci și independență tehnologică în domenii precum spațiul, inteligența artificială, securitatea cibernetică sau materialele avansate. Or, exact aici Europa continuă să fie vulnerabilă, inclusiv prin dependența de infrastructuri externe prezentate adesea drept produse europene – o problemă ilustrată și de cazul Passwork.
În fond, concluzia lui Mark Leonard pare să fie confirmată chiar de atmosfera summitului. La plecare, Donald Trump declara că „a fost multă iubire în cameră”. În același timp, numeroși analiști occidentali descriau discuțiile din spatele ușilor închise drept extrem de tensionate. Diferența dintre imaginea afișată și realitatea negocierilor spune, probabil, mai multe decât orice comunicat oficial. Iar această distanță dintre aparență și substanță este, poate, cea mai fidelă definiție a Vestalgiei.
Post Scriptum: Ideea lui Leonard funcționează prin analogie cu un termen deja cunoscut- Ostalgia. Ostalgia (din germană, „Ost” = est + „nostalgie”) descrie fenomenul prin care mulți foști cetățeni est-germani, după 1990, au privit cu nostalgie anumite aspecte ale vieții din RDG – nu neapărat regimul comunist în sine, cât siguranța, familiaritatea și reperele unei lumi care dispăruse brusc. Era o nostalgie pentru o ordine cunoscută, chiar dacă imperfectă sau chiar opresivă. Leonard construiește Vestalgia („Vest” = vest) ca oglindă inversă a acestui fenomen: în timp ce Ostalgia era nostalgia celor din Est după o lume care se prăbușea, Vestalgia ar fi nostalgia elitelor occidentale – europene, în cazul de față – după o relație transatlantică pe cale de dispariție. Mecanismul e similar în ambele cazuri: O ordine familiară, pe care te-ai obișnuit s-o consideri stabilă și de la sine înțeleasă, începe să se erodeze; În loc să recunoști schimbarea și să te adaptezi din timp, te agăți emoțional de imaginea vechii ordini; Refuzul de a accepta ruptura devine el însuși un obstacol în calea unei reacții raționale. Aplicat la NATO și Ankara: elitele europene continuă să vorbească și să se comporte ca și cum garanția americană de securitate ar fi la fel de solidă ca în deceniile trecute, deși dovezile din articol (retragerea de capabilități militare, prioritizarea refacerii propriilor stocuri de către Pentagon, logica tot mai transacțională a lui Trump) arată clar că relația s-a schimbat structural. Europa nu vrea să-și recunoască singurătatea strategică tot așa cum unii est-germani nu voiau să recunoască dispariția lumii lor – și de aceea aleg tăcerea sau „autoumilirea” în loc de confruntare sau adaptare reală. Practic, e un diagnostic psihologic aplicat geopoliticii: o formă de negare colectivă care întârzie momentul în care Europa ar trebui să-și asume, cu adevărat, propria apărare.
