România este o republică semi-prezidențială. De 20 de ani încoace, președinții noștri au început să sufere de sindromul „Guvernul Meu”, care se manifestă tot mai agresiv. Împărțirea puterii în stat nu prea merge într-o țară obișnuită sute de ani să alerge nedemocratic după câte un tătuc. Într-o țară în care trădarea este adânc înrădăcinată în gena liderilor, acest tip de management politic este de înțeles. Dar nu trebuie acceptat fără sancțiunea electoratului.
În 2008 a fost criza sistemului bancar. România era cu FMI la poartă. Președintele Băsescu avea guvernele lui, Boc 1 și Boc 2. A stopat, în stilul caracteristic, degringolada. La început a avut și Parlamentul lui. A trecut prin două suspendări. Avea legitimitate prin personalitatea lui de căpitan de vas. A reușit opt ani să conducă cu mână forte, navigând printre trădări și lașități. A trecut România prin furtună. A creat însă, prin conducerea unicefală, vulnerabilități în conducerea marilor partide. PSD-ul s-a fisurat la vârf, iar luptele interne utilizate pentru controlul hamurilor s-au finalizat în grupuri care au măcinat piramida pe care era construit. Așa a fost posibil ca Dragnea, venit din partidul lui Băsescu, să se instaureze la conducere.
Partidul prezidențial PDL a avut o soartă mult mai rea. A sfârșit absorbit de PNL-ul mic și divizat. PMP-ul creat pe final de mandat nu avea nicio șansă. A fost înscăunat Iohannis ca șef lipsit de legitimitate al PNL și au urmat 10 ani în care a tot încercat să aibă „Guvernul Lui”.
Din păcate, „capabilitățile” sale nu erau de căpitan de vas. Erau de mic funcționar de urbe, cu nevastă răvășitoare, cu dosare de găinării închise în sertarele noii elite. Pentru că nu exista o alternativă, a stat 10 ani și a distrus ce mai rămăsese de distrus din establishment-ul partidelor mari. A venit și pandemia, care a contribuit la întărirea conspirației tăcerii și la marea țopăială fiscală. Debandadă pe toate fronturile.
Alegerile parlamentare din 2020, în plină pandemie, au fost bomboana pe colivă. Guvernele Orban au accentuat lipsa de încredere a electoratului în partidele tradiționale, care au fost adunate într-o pălărie de tip USL 2 pentru un președinte surd și orb la nevoile electoratului. Debușeul USR și AUR începea să prindă contur.
Așa că ne-am ales cu Nicu și Marcel, cu rotativă și comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare. Explozia deficitului pentru pomeni sociale în anii 2023 și 2024 a aruncat țara în haos economic. Din spuma USL 2 nu s-a născut nicio soluție de președinte cu susținere majoritară, dar, în goana după miracole, electoratul a fost acaparat de un partid care promitea soluții fără să fi avut vreodată responsabilitatea exercitării puterii.
A mai fost și tevatura cu alegerile prezidențiale anulate și alegerile parlamentare organizate de Ziua Națională. Așa am ajuns în 2025 cu un Parlament fragmentat și un alt președinte fără un partid și fără „Guvernul Lui”.
Anul 2026 marchează o nouă luptă pentru un control pe modelul Băsescu. Din nefericire, dacă Iohannis a fost o caricatură tristă, Dan este o acuarelă de ciclu primar. Familia băiatului cu ghiozdan vrea să-i facă partid, vrea să-i facă un guvern înainte de numirea șefilor de servicii, după ce s-a terminat numirea șefilor de parchete.
Situația economică este atât de gravă încât o marionetă pusă la Palatul Victoria va detona și va distruge România pe termen lung. Finanțatorii deficitului s-au cam săturat de experimentele democratice românești. Ne trebuie un guvern. Dar în niciun caz „Guvernul Lui”. Pentru că el nu este un om de stat.
Așa că, la Palatul Victoria, avem nevoie de un om de stat. Un om care să ia acele măsuri nepopulare care pot vindeca România și care să ne facă din nou frecventabili fără contracte de lobby.
